luni, 29 mai 2017

Crima de a fi ceea ce esti

Faptul de a te naște vinovat este una dintre cele mai cumplite tragedii personale ale ființei umane. Indiferent dacă nașterea vinovatului se produce într-o societate deschisă, liberă și diversificată, ori într-una închisă, opresivă și monocoloră. Atât de cumplită este o asemenea tragedie, încât Platon îl pune pe Socrate, în dialogul Theaetetus, să propună uciderea unei idei abia născute la fel cum ar fi uciderea unui copil născut strâmb, doar pentru a nu fi expus, ulterior, condamnării sale de societatea în care acesta ar fi trebuit să trăiască. În paranteză academică fie spus, din moment ce acest dialog platonian este despre cunoaștere, probabil că de aici a apărut și expresia consacrată de a ucide o idee încă din fașă, pentru că ar exista riscul să nu fie bine primită de societate.

Foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Juba_II#/media/File:JubaIIMauretania.JPG


Dar noi vorbim despre oameni aici, nu despre idei. Iar vinovățiile cu care s-ar putea naște oamenii, în orice societate, sunt multiple. De la vina de a avea vreun defect fizic, vină vizibilă încă de la naștere și până la vina de a fi construit psihic diferit față de ceilalți, cum se poate constata la unii pe parcursul vieții lor. Dar mai există vina de a aparține unei alte rase decât cea favorizată de o anumită cetate. Sau vina de a aparține, uneori fără să fii întrebat, de o religie repudiată de o anumită cetate.

Nu cred că există vreun matur pe planeta aceasta care să nu fi fost arătat cu degetul măcar o singură dată. De care să nu se fi râs doar pentru că era sau arăta într-un anumit fel. Ori pentru că gândea și se exprima într-un anumit fel. Diferit de cel al celorlalți din audiență.

În facultate, a trebuit să dau două probe de pedagogie. Una la Limba și literatura română, cealaltă la Limba engleză. La română, am făcut practica pedagogică și am primit inspecția la clasa a opta, la o școală bucureșteană. Am fost extrem de atent ca să nu cumva să stric ceva din pregătirea copiilor din clasa respectivă, pentru proba de admitere în liceu, cum era pe vremea aceea. Așa că nu am mai fost atent la cazurile individuale. Era evident că se stratificase mica societate a celor din a opta. Erau cei care se pregăteau acasă, intensiv și pentru care venitul la școală era doar o formalitate. Apoi erau cei care contau pe școală să se pregătească pentru admitere. Și mai erau și cei cărora nu le mai păsa. Știind că nu vor ajunge la vreun liceu bun. Sau chiar deloc la vreun liceu. Dar nu identificasem niciun caz individual.

În schimb, la Engleză, am avut clasa a cincea. Clasă nouă, materie nouă, limbă nouă, metodă de predare nouă. Aici, stratificarea era incipientă. Mi-a fost ușor să identific o fetiță, de pe rândul din mijloc, a treia bancă de la tablă. Îmbrăcată foarte sărăcăcios, cu probleme evidente, dar ușoare de igienă personală și devenită deja bătaia de joc a clasei. Ce m-a impresionat la ea a fost că, la ora de inspecție, a venit îmbrăcată în cea mai curată uniformă posibilă. Deși era ponosită. Și se spălase pe păr și pe față special pentru ora aceea! Adică, făcuse tot ce depindea de ea să fie în rândul lumii. 

Ca să nu mai vorbim despre faptul că învățase! Știa lecția la fel de bine ca oricare alt copil din clasa ei. Fiind vorba despre Limba engleză, pe parcursul orei, am trecut de două ori pe la fiecare copil, astfel încât fiecare să poată vorbi în engleză și să fie ascultat de toți ceilalți. Prima dată când am ajuns la micuța aceea din banca a treia, rândul din mijloc, abia a șoptit răspunsul. Toată clasa a râs, bineînțeles. La care, eu am fost obligat să spun singurele vorbe în limba română din timpul orei, ca să fiu sigur că sunt perfect înțeles și riscând, evident, depunctarea inspecției. „De ce râdeți? A răspuns perfect, doar că vorbește mai încet decât voi!” A doua oară când am ajuns la ea, nu a mai râs nimeni. A răspuns ceva mai tare și toată lumea a înțeles că știe. Că nu e atât de diferită de lumea toată.

Anecdota asta îmi servește ca argument al ideii că stratificarea socială și excluziunea socială sunt naturale, în sens aristotelian. Deoarece, pe copiii aceia de 11-12 ani nu îi învățase nimeni să fie așa. Am mai spus în altă parte că, până când nu vom vedea predată, în România, cartea „Lord of the Flies”, a lui William Golding, tradusă la noi cu titlul „Împăratul muștelor”, nu vom putea discuta și noi meritele educației în evitarea unor asemenea comportamente naturale, dar păguboase, de stratificare socială și de exclusiune, pe criterii de vinovății născute. 

De ce ar fi stratificarea și excluziunea sociale maligne, dacă ele sunt naturale? Pentru simplul fapt că și stratificarea și excluziunea rezultă din decizii pe care le iau unii membri ai societății, în numele tuturor. Plutarh ne povestește că, în Sparta, noul născut era supus examinării unui comitet de bătrâni, care stabileau dacă pruncul se califică sau nu pentru viață. Iar decizia lor era irevocabilă. În zilele noastre, vin unii, puțini, și stabilesc, prin lege, ce este bine și ce este rău. După care vin alții, și mai puțini, și stabilesc dacă cei mulți sunt ori nu sunt conform legii. Dacă sunt sau nu sunt vinovați de încălcarea acelei legi. Și, natural, mai sunt alții, nu prea mulți, dar destui, care își dau cu părerea.

Lăsați de capul lor, în mod la fel de natural, cei ajunși să se pronunțe în domeniile stratificării și excluziunii sociale, ca și în alte domenii publice, vor lua doar acele decizii care le satisfac propriile nevoi, chefuri sau orgolii. Sau, propriile planuri de intervenție în favoarea exclusivă a lor și a celor care i-au pus acolo. Cu cât cei care i-au pus acolo nu au pretenții de la ei, cu atât decidenții vor acționa în interes propriu și, inevitabil, împotriva interesului general sau comun. Și, invers. Cu cât cei care i-au făcut decidenți, fie în legislativ, fie în judiciar, sunt cu pretenții mai mari privind deciziile responsabile, în interesul național și social, cu atât decidenții vor lua doar acele decizii care servesc unor asemenea interese.

În context, să menționăm că, statistic și istoric, societățile stratificate pe bază de merit și cât mai inclusive, mai diversificate, au fost, indiferent de momentul dezvoltării civilizației și culturii lor, societăți mai performante. Atât față de ele însele, în etape anterioare, cât și comparativ cu societățile stratificare pe bază de putere, de influență și exclusive, monocolore.

Nu vreau să pun capăt acestor observații fără să discut, extrem de repede, un caz anume. Unul aparent dilematic.

Este vorba despre homosexualitate. Singura abordare lineară a acestui subiect este cea ipocrită. În care, dacă ești de acord, de la bun început, te apuci să aduni argumente justificative, ca și când ai fi devenit de acord în urma procesării acelor argumente. Și invers, evident. Așa că, în doar câteva cuvinte, sunt obligat la o abordare tri-dimensională. Volumetrică. Dimensiunile fiind, ca de fiecare dată când adopt această abordare, dimensiunea istorică, cea instituțională și cea comportamentală.

Istoric vorbind, omenirea care are relevanță pentru ceea ce suntem astăzi a început cu o deplină toleranță față de homosexuali. Atâta vreme cât homosexualitatea era consensuală și nu agresivă. Inclusiv Cuvântul Domnului, consemnat în Biblia ebraică, Vechiul testament și Coran, ne vorbește despre pedeapsa asupra Sodomei aplicată divin doar atunci când locuitorii cetății au devenit agresivi la adresa celor trei trimiși ai lui Dumnezeu în casa lui Lot. Gomora intrând la pachet, cum se spune. Despre Caesar, cel care a dat numele unei instituții și a devenit un model cultural occidental, se spunea, cu umor și fără nicio urmă de condamnare, în timpul vieții sale, că ar fi avut un „prieten”, în persoana tânărului rege al Numidiei, Juba al II-lea. 

După care, omenirea creștină și musulmană a cunoscut o întoarcere însemnată împotriva homosexualilor. Foarte explicabilă, în contextul multiplicării mănăstirilor monosexuale, la creștini și a armatei exclusiv masculine, la musulmani. Adică, apariția unor tipuri de societăți închise, în care sodomia devenea repulsivă și contraproductivă. Așa cum se vede și în legendele urbane despre deținuții din închisori. Condamnarea medievală generalizată a avut grade de toleranță diferite. Cel mai adesea, li se cerea homosexualilor discreție. Sau disimulare. Și, bineînțeles, reținerea de la orice agresiune sexuală.

Așa a fost și în comunism. În tinerețea mea, ba, aș putea spune, chiar în adolescență, am avut două abordări pe stradă, din partea unor domni. De fapt, abordări au fost ceva mai multe. Nu numai pe stradă. La un moment dat, devenise aproape o obișnuință să accept să mi se ofere o băutură de la altă masă, în restaurant, sau chiar să mi se plătească toată masa mea. Cazuri pe care eu le-am tratat întotdeauna cu grație. Adică, am acceptat oferta, atâta vreme cât ea nu presupunea nimic altceva decât acel accept al meu. Și o conversație. Iar cei care îmi ofereau ceva erau și domni și doamne, deopotrivă. Doar două dintre aceste abordări, însă, mi-au dat de bănuit. De fiecare dată, domnul în cauză mi-a propus continuarea discuției într-un loc discret. Așa că am refuzat. Fără niciun fel de insistență sau de supărare evidentă, din partea domnului respectiv.

Tot atunci, în tinerețea mea, am cunoscut câțiva homosexuali care se desconspiraseră față de mine. Nu în ideea de a mă cuceri, ci doar pentru a-și dovedi încredrea fiecăruia în mine, că nu voi profita în vreun fel instituțional de drama pe care o trăia. 

Să menționăm că legislația, instituționalizarea poziției oficiale față de homosexuali, a fost întotdeauna și oriunde subsecventă schimbării de atitudine față de homosexualitate. Poate, cu excepția României. Care a adoptat multe dintre normele instituționale europene, occidentale, înainte ca publicul aborigen să dobândească atitudini și comportamente europene, occidentale.

Iar tema homosexualității a fost una tabu. Despre care nu se discuta. Nici la modul general, nici în cazuri concrete. Deși, în comunism, homosexualitatea era pedepsită penal, eventualele cazuri nu erau mediatizate. Nu se discuta la școală condiția biologică sau psihologică a homosexualilor. De fapt, nu se făceau niciun fel de cercetări științifice notabile în domeniu. Nu s-a măsurat niciodată, sociologic și comportamental, gradul de repulsie pe care ideea de homosexualitate îl provoacă la individ sau în grupuri-țintă românești. Îmi aduc aminte de unii care se lăudau că ar fi răspuns unei propuneri homosexuale cu violență. Dar nu cred că erau altceva decât laude nefundamentate. Asta, la noi. Pe când, la alții, homosexualii sunt aruncați și acum de pe blocuri înalte. Ori sunt uciși în alte moduri. Doar pentru crima de a fi homosexuali.

Noi nu îi omorâm în public. Dar nici nu putem spune că stăm prea bine. Ca societate. Pe subiectul acesta. Toleranței la condiția de homosexualitate, specifice democrației incipiente, instalate la noi acum mai bine de un sfert de secol, îi ia tot mai mult locul o manipulare mediatică susținută, cu scopul evident de a obține intoleranță publică, transpusă în legislație. Manipulare în care orice mijloc este permis și orice minciună este adevăr. Asta, în locul unei educații publice privind subiectul. 

Cine are de câștigat și de pierdut din această situație? Cu siguranță, nu homosexualii înșiși. Aceștia, la fel ca alte cadegorii de public excluse din societatea românească, își vor găsi alte state care să îi accepte. Așa cum sunt. Și să le recunoască toate drepturile individuale. Așa cum merită. România rămânând mai sărăcită. Mai omogenă. La cel mai mic numitor comun. Din păcate.



joi, 25 mai 2017

Acasă

Acum 23 de ani am plecat, pentru prima dată, în Occident. Direct în America. Și de unul singur. Pentru trei luni. După care, vorba poetului, m-am întors. În trei luni de zile, România rămăsese cum o știam. Enorm de departe de civilizația occidentală. La care nici măcar nu aspira, pe vremea aceea. Doar unii conducători „dădeau semnale” că ar putea fi favorabili unei integrări euro-atlantice a României. Dar atât.

Foto:jurnalul.ro


Pe parcursul plecării mele am ajuns pe vreo opt aeroporturi mai mari sau mai mici. Inclusiv pe două baze aeriene militare americane, din Statele Unite. Cu cât era aeroportul mai mic sau mai sărac, cu atât era mai mare grija pentru a găsi soluții ca, din punct de vedere al operării aeronavelor și pasagerilor, acel aeroport să nu difere de cele mari și bogate.  Să vă dau numai un exemplu. Există o regulă de siguranță ca, pe  marginea pistelor de decolare-aterizare, să fie o peluză cu iarbă tăiată mărunt în permanență, astfel încât o eventuală ieșire din pistă a vreunui avion să fie lină și să se întâmple pe moale. Ei bine, deoarece costă destul de mult întreținerea unei asemenea peluze, două dintre aeroporturile mici vizitate aleseseră soluția unei mochete verzi, desfășurată de-a lungul pistei, pe cei trei și ceva kilometri, de o parte și de alta. Mochetă ce, evident, nu necesita nicio întreținere suplimentară.

Ei bine, la întoarcerea acasă, mi-am dat seama imediat că sunt în România, uitându-mă, din avionul ce rula pe pistă, după aterizare, la bălăriile ce însoțeau banda de beton, de la marginea ei și până în zare. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, pe vremea aceea, pe aeroportul internațional românesc nu existau porți de acces în aerogară, nu existau benzi de distribuire a bagajelor de cală, nu exista poliție de frontieră. Exista doar un soldat, postat lângă scara avionului, îmbrăcat încă în uniformă sovietică, cu o carabină pe umăr, cu baioneta pusă. Adică, imaginea unuia care păzește țara de inamicul ce ar putea debarca din avionul de pasageri, direct pe solul strămoșesc.

Atunci m-am întrebat dacă, oare, se vor schimba vreodată lucrurile pe aici, pe acasă, astfel încât să arătăm și noi a occidentali? Decum pune un străin ochii pe prima imagine națională. 

Desigur, astăzi știm cu toții că lucrurile s-au schimbat în bine. Aeroportul Internațional Henri Coandă arată ca un aeroport de mărime medie, occidental, obișnuit. Cu tot ce îi trebuie. Unii dintre noi nici nu mai știm cum erau lucrurile pe vremea aceea, acum aproape un sfert de secol. Dar merită consemnat faptul că transformarea a fost lentă. Prea lentă. Și asta nu pentru că a fost nevoie de mult timp ca să se schimbe mentalitățile aborigenilor, cele orientalo-comuniste. Ci pentru că, încă din primele momente de libertate, aeroportul, ca întreaga țară, de altfel, a fost căpușat de mafiile formate din cei care se ocupau de diferitele sectoare de operare a aeroportului. 

Pentru că specificul național a fost că, în comunism, unde proprietatea era publică prin lege, fiecare își privatizase deja locul de muncă. De la portar la director. Iar șoferii erau chiar niște privilegiați, pentru că puteau să își ia locul de muncă acasă. Așa că, atunci când proprietatea publică a fost abolită, tot prin lege, fiecare a făcut ca șoferii. Sau, dacă nu au putut să ia acasă, au pus stăpânire pe ce era acolo, la locul de muncă. Încet-încet, această stăpânire informală s-a transformat în mafii. Ca să revenim la exemplul nostru, în aeroport puteam întâlni mafia manipulatorilor de bagaje, mafia taximetriștilor de aeroport, mafia buticarilor tax-free, mafia controlorilor de trafic, mafia deservirii aeronavelor și așa mai departe.

La nivel național, aceste mafii au permis progresul doar în măsura în care existența lor nu a fost amenințată. Așa că ele trebuie că există și astăzi. Doar că, la fel ca adevăratele și cunoscutele mafii occidentale, și ale noastre s-au legitimat. Au devenit oneste, în ochii legii. Participă la procesul de luare a deciziilor, pe care, dacă nu îl controlează, îl influențează, de multe ori decisiv. Direct sau prin politicienii și magistrații aflați în slujba lor.

Pentru că așa e acasă. Ne simțim bine între noi. Doar străinii ne mai încurcă, din când în când.