luni, 21 noiembrie 2016

Americanii nu pot fi condamnabili, dar sunt criticabili

Președintele Statelor Unite ale Americii, domnul Barack Obama, aflat într-un circuit de vizite internaționale, ultimul din mandatul său, ne recomandă nouă, opiniei publice internaționale, să avem răbdare cu președintele-ales, domnul Donald Trump și să vedem întâi ce face, înainte de a-l condamna public pentru poziția pe care a avut-o în timpul campaniei electorale. Atunci când s-a declarat rasist, misogin, radicalist, anti-musulman și s-a arătat incapabil să își însușească limbajul și principiile guvernării domeniilor securității naționale și relațiilor internaționale, precum și incompetent în înțelegerea recomandărilor și în formularea deciziilor din aceste domenii, la nivelul celui mai puternic om al planetei.
Foto: newsweek.com

Președintele Obama a precizat și cât timp ar trebui „să așteptăm și să vedem”. Până după ce președintele-ales Trump va depune jurământul de ungere în funcție. Asta întâmplându-se în data de 20 ianuarie 2017. Cum spuneam de la început, ca să fim bine înțeleși, domnia sa adresându-se doar opiniei publice internaționale. Opiniei publice interne, americane, neputând domnul Obama să îi facă precizări de comportament sau de atitudine, deoarece nu intră în competențele funcției sale așa ceva.
Doar domnul Trump poate să facă așa ceva. Să fie nemulțumit de atitudinea publică a unor membri ai publicului, să condamne tot public respectiva atitudine, ba, chiar să ceară ca acei membri ai publicului să își ceară scuze că l-au nemulțumit pe domnul Trump. Va fi și acesta un aspect de urmărit, după 20 ianuarie, la anul. Dacă președintele pe atunci Trump se va mai rățoi la public sau nu? Dacă da, înseamnă că am așteptat degeaba să vedem cum va fi președinte domnul Trump. Pentru că am fi știut cum va fi încă de pe acum. În sensul că ăsta e omul și că funcția nu îl va schimba nici să îl pici cu ceară.
Când ziceam că nu intră în competențele unui președinte american să se rățoiască la propriul public și să îi spună ce atitudine să adopte, mă refeream la o cutumă, la un obicei stabilit de la începuturi și presupus ca o fiind o regulă nescrisă. Nicio lege din State sau din Lume nu îl obligă pe președintele american să nu cumva să facă așa ceva. Adică, nimeni nu îl poate condamna pentru obrăznicie manifestată față de oricare membru al publicului.
La fel de valabilă este această observație și pentru gestionarea afacerilor personale. Nu este ilegal ca acestea să rămână în familie, iar președintele viitor Trump să își țină un ochi informal și asupra acelor afaceri, concomitent cu guvernarea Americii. Prin intermediul copiilor săi. Este doar profund imoral. Și extrem de păgubos pentru credibilitatea sa ca președinte-comandant-șef al forțelor armate. Mai ales în contextul în care, în campanie, domnul Trump s-a arătat dispus să înarmeze, contra-cost, state și guverne care nu ar trebui înarmate. Mai ales cu arme nucleare. Sau să nu își îndeplinească angajamentele de aliat decât dacă aliații vor plăti ei înșiși costurile angajamentelor americane.
Dar, deocamdată, suntem nevoiți să urmăm recomandarea domnului Obama și să așteptăm, să vedem cum va fi. Așteptare lovită de două dificultăți.
Una este că, din momentul în care a fost declarat președinte-ales, domnul Trump a încetat să mai informeze publicul, prin mijloacele tradiționale și formale. În afara „ciripiturilor” de pe Twitter, acest domn a mai făcut doar niște gesturi și a mai strigat doar câteva vorbe din ușa reședinței sale de pe un teren de golf, unde a tot primit musafiri presupuși a forma noul său guvern. Și atât. În rest, opacitate totală. Ceea ce, cum spuneam, nu este ilegal, dar este neobișnuit. De ce toți ceilalți președinți-aleși de dinaintea lui au fost transparenți în această perioadă, dacă legea nu i-a obligat să facă asta?
Pentru simplul motiv că orice opacitate produce speculații, comentarii defavorabile și chiar știri false, niciuna dintre acestea nefiindu-i benefice alesului și echipei sale. Iar cea mai cumplită speculație este că domnul Trump va face exact ceea ce a promis că va face în campania electorală, atunci când toată lumea a râs de el cât de nepregătit este pentru o asemenea funcție. Ceea ce provoacă o mare neliniște în societatea americană, apropo de promisiunile electorale de politică internă, precum și între membrii societății mondiale de state, a căror pace și prosperitate depind fundamental de America și, în mare măsură, de președintele ei.
A doua dificultate este că, până la depunerea jurământului, președintele-ales Trump ar fi trebuit să purceadă la reunificarea partidului său republican și, concomitent sau subsecvent, după pofta inimii sale, și la reunificarea întregii națiuni americane, puternic divizată atât de rezultatul alegerilor prezidențiale, cât și de caracterul radical, rasist, exclusivit al principalelor promisiuni făcute de câștigătorul mandatului. Care nu a fost nici pe departe și câștigătorul majorității voturilor liber exprimate. Ori, deocamndată, nici măcar o singură decizie, sau măcar o singură declarație angajantă a domnului Trump nu indică demararea vreunui proces de vindecare a rănilor politice, ca să nu mai zicem nimic despre adunarea tuturor, politicieni și public, în jurul viitorului lor președinte.
Singurii care tot vorbesc, doar ca să ne dea speranțe, ori să ne aburească, cum zic micii interlopi bucureșteni, sunt cei din preajma domnului Donald Trump. Numai că aceștia sunt cunoscuți opiniei publice americane ca fiind cei care, pe timpul campaniei electorale, i-au sugerat, i-au încurajat și i-au apărat public domnului Trump atitudinile rele, incorecte, rasiste, anti și cum au mai fost ele.
Ceea ce ne face așteptarea ca să vedem cum va fi Trump ca președinte în funcție și mai dificilă. Avem însă o doză scăzândă de încredere că societatea americană este articulată democratic, deși l-a produs pe președintele-ales Trump. Sperăm că mecanismele democratice inventate de părinții patriei americane și rodate de mai bine de două secole și un sfert se vor dovedi funcționale și în cazul Trump.
Zicem însă că această speranță se diminuează pe zi ce trece, pentru că vedem deja consecințe deplorabile ale victoriei electorale trumpiste, mai ales la nivelul școlilor și al străzii americane. Unde găsim cazuri de copii segregați pe motive de religie ori de rasă. Sau zeci de mii de oameni revoltați de situația asta. Vedem milioane de familii americane al căror viitor este complet incert, atâta vreme cât acestea sunt compuse din cetățeni legali americani și din imigranți ilegali deopotrivă. Vedem obstinația cu care se încăpățânează cei mai intimi sfătuitori ai lui Trump să anunțe public convingerea lor intimă că islamul este o amenințare în sine și că nici măcar nu este o religie, ci „o mișcare politică”. Ceea ce, în capul lor, ar justifica pregătirea unei legislații și a unor măsuri administrative de ghetoizare a musulmanilor americani și de interzicere a liberei circulații în America a unor persoane din afară, pentru simplul fapt că aparțin acestei „mișcări”.
Dacă n-ar fi toate acestea și multe altele neamintite aici, i-am putea promite președintelui american Barack Obama că urmărim cu interes pregătirile pentru formarea Administrației Trump și că avem încredere că americanii știu ce fac și că totul va fi bine și democratic. La ei acolo și la noi, în Lume. Dar toate acestea și multele altele sunt. Ceea ce nu este condamnabil, pentru că nu se încalcă nicio lege. Criticabil, însă, este. Din păcate.



duminică, 20 noiembrie 2016

Valori sau ce?

Dacă ne uităm în istoria omenirii, vom vedea că schimbările majore de vremuri, ca acestea, pe care suntem pe cale să le trăim de acum înainte, au fost pregătite din timp și fundamentate atât ideatic, cât și axiologic. Vorbim despre schimbări în care organizarea socială s-a reconfigurat, pentru a putea satisface nivelul de dezvoltare economică atins și, mai ales, a celui ce urma să fie atins. Și, mai vedem că, de la idee la faptă au trecut cel puțin două generații. 

Foto: historia.ro

Putem exemplifica cu apariția statelor industriale, care trebuiau neapărat să fie seculare, inițial în America independentă și, apoi, în Franța revoluționară, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Proces care nu s-a desfășurat fără convulsii și nici măcar fără vărsare de sânge. La peste o jumătate de secol, în Europa, încă mai aveau loc revoluții burgheze. După încă un deceniu și jumătate de la aceste revoluții europene democratice, Statele Unite intrau în cel mai sângeros război civil, cel care a rupt America de trecutul ei colonial-feudal și i-a garantat viitorul industrial. 
Și independența americanilor și revoluția francezilor au fost temeinic pregătite teoretic, ideatic. Pamflete și manifeste cu idei de reformă a statului au circulat în proporție de masă. Între gânditorii americani și francezi exista o corespondență permanentă, pentru armonizarea tezelor și validarea ipotezelor. Englezii erau deja considerați repere în domeniul teoretic. Mai ales în teoria socială și cea economică. 
Dar teoreticienii au introdus și valori noi. La fel de bine fundamentate teoretic și care au prins imediat la mulțimi. Cum știm că au prins? Simplu. Pentru că mulțimile s-au dovedit dispuse să  lupte și chiar să moară pentru promovarea și apărarea lor. Ale valorilor. Simplul proces electoral nu a fost de ajuns. Firește.
Și statul post-industrial a fost pregătit teoretic cu mult timp înainte. Karl Marx a fost primul, dar nu singurul care a discutat teoretic deficiențele statului capitalist, încă de acum un secol și jumătate. Doar că nu a propus ca soluție post-capitalismul, sau capitalismul de masă, ci comunismul, care este o aberație teoretică pe depin dovedită ca atare, în zeci de state și de-a lungul câtorva zeci de ani. Alți teoreticieni au găsit însă soluția de socializare a capitatului, simultan cu socializarea treburilor publice. Iar ideile lor au fost validate de faptul că democrația pe care o presupunea socializarea treburilor publice a garantat și o dezvoltare economică fără precedent, în statele unde aceasta a fost edificată. Cam de o jumătate de secol încoace.
În domeniul valorilor, însă, lucrurile nu stau atât de bine, pe cât ar merita. Bunăstarea a fost obținută pe seama creșterii consumului într-o lume occidentală pașnică și democratică. De aici, au apărut valori noi, ca posesiunea de bunuri consumabile, agonisirea de bani, satisfacerea unor nevoi închipuite și altele asemenea. Specific acestei perioade și acestor valori este că nimeni din occident nu mai vrea să moară pentru apărarea și promovarea lor. 
Sunt însă alții, din afara culturii și civilizației occidentale, care sunt dispuși să moară și chiar să omoare pentru a le nega vesticilor aceste valori materiale. Sau pentru a și le însuși pentru ei, prin rapt și amenințare. Ori chiar prin război.
În prezent, Occidentul se zbate între două dileme. Cum să își promoveze pe mai departe valorile și, mai ales, cum să afle care dintre valorile actuale mai sunt de promovat și care nu mai merită efortul? Pe de o parte. Pe de cealaltă parte, cum să își apere valorile consacrate. Și, mai ales, care dintre aceste valori merită apărate?
În această dezbatere intră și promotorii valorilor religioase. Mergând ei pe principiul că unii dintre atacatorii valorilor occidentale se identifică drept musulmani, adică deținătorii unor valori religioase altele decât cele iudeo-creștine. Mai mult, apărătorii valorilor occidentale religioase văd în orice diversitate o amenințare la valorile lor. Ceea ce creează o ciorbă ideologică, gata să dea în clocot. 
Problema e că, după două secole de secularism de stat, în Occident, este greu să îngustezi dezbaterea despre valori la cele religioase. Orice participant la dezbatere va fi lovit de lipsă de credibilitate, pentru că va fi automat bănuit de o agendă secretă, de refacere a statului religios. Adică, de repunere a clerului în poziții de forță, în toate puterile statului. Dar mai ales în puterea legislativă și cea judecătorească.
Vestea bună este că așa e la ei. La vechii occidentali. La cei care și-au edificat statele actuale în ultimii două sute de ani și au inventat mecanismele de ajustare a acestor state în funcție de dezvoltarea economică și socială atinsă de populațiile din statele respective. Noi, românii, noii occidentali, nu avem asemenea probleme. Decât ca spectatori. Care nu înțelegem ce vedem la alții.
La noi nu e nicio dilemă. Știm cu siguranță care valori sunt de promovat și care sunt de apărat, chiar cu prețul vieții. Niciuna! Nici măcar nu suntem siguri că știm ce e aia o valoare. Din perspectivă axiologică, desigur. Asta, dacă știm ce e aia axiologie. În eventualitatea că ne-a fost predată la școala de stat. Că, la școala vieții, nici gând să fi parcurs o asemenea materie.
Desigur, la nivel individual, mai găsim și printre români oameni care își apără valorile. Cum ar fi cei care dau cu sapa în capul vecinului pentru că le-a luat o brazdă din locul de arat, când a trecut cu plugul pe acolo. Ori cei care ridică garduri pe spațiul public, pentru a-l delimita în parceluțe aparținând de blocuri învecinate. Sau cei care se bat în stradă, cu pumnii și picioarele, pentru un loc de parcare. Majoritatea însă, sunt rezervați, atunci când vine vorba de apărat niște valori. Oricare ar fi ele. Laice sau religioase.
Eu mă revendic spiritual din Săliște, așa-zisa capitală a Mărginimii Sibiului. Acolo avem pe pereții bisericilor icoanele sfinților ciobani martiri. Oieri din Săliște care au murit în apărarea ortodoxiei, ca valoare în sine. Acolo mai este o urmă de rușine, dacă te apuci să desconsideri valorile locale și chiar pe cele naționale. Așa cum este o mândrie să le promovezi. Fără ostentație și nu împotriva altcuiva. Pentru că sibianul e cosmopolit și, mai ales, tolerant. Cu respect pentru valorile altcuiva. Chiar dacă nu sunt și valorile lui.
Însă, ca purtătoare de valori, ortodoxia este desconsiderată de majoritatea credincioșilor ortodocși. Ca să nu mai vorbim despre străini. Acest lucru se vede peste tot. Biserica ortodoxă este doar o sursă de noroc, de tranzacție între enoriaș și Dumnezeu, prin intermediul clericului. Tranzacție în care credinciosul îi bate lui Dumnezeu mătănii, iar Dumnezeu îl răsplătește pentru aceasta cu noroc la școală, la spital sau în familie. 
Asta nu înseamnă că ortodoxia nu este purtătoare de valori. Înseamnă doar că așa-zișilor credincioși nu le pasă. Și nici măcar nu știu care sunt acele valori creștin-ortodoxe. Iar dacă nu le știu, cum ar putea să le promoveze ori să le apere?
Reconfigurarea statului post-modern conform viitorului economic și social este obligatorie peste tot. Și în vechiul, și în noul Occident. Deocamdată, această reconfigurare are o teorie șubredă și secvențială. Deși tendințele globalizante au fost studiate de acum un sfert de secol și mai bine. Doar că soluțiile teoretice au întârziat să apară, cu excepția criticilor privind inadecvarea la aceste tendințe globalizante a sistemului actual de state și, mai ales, a tipului de stat democratic, secular și social. Dar nu numai că teoreticienii nu se ridică la înălțimea făuritorilor statelor industriale de acum două secole, dar nici promotorii valorilor vechi și noi nu o duc prea bine. Asta, în condițiile în care comunicarea globală are mijloace la care cei de demult nici nu îndrăzneau să viseze.