sâmbătă, 18 februarie 2017

Unde stăm cu războiul?

Zilele acestea are loc, la Munchen, Conferința de Securitate, care reunește anual vocile cele mai credibile în domeniul complex al relațiilor de putere, relații ce guvernează pacea și războiul în diferitele regiuni ale Planetei Terra și chiar la nivel global. La această conferință, România nu are nicio contribuție. Deși este prezentă, în sală. Ceea ce ne plasează pe noi, publicul românesc, în rolul de spectatori. Și ai discuțiilor despre, și ai situației de securitate ca atare.
Ce vedem din acest loc rezervat în sala de spectacol?

Foto: Blue Men Group, Las Vegas, Nevada, SUA

De la stânga la dreapta, îl vedem pe noul președinte american, domnul Donald J. Trump, cum vorbește nonșalant fie despre apropierea și încălzirea relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, fie despre un „holocaust nuclear cum nu este altul.” După care, își trimite la Munchen vice-președintele, precum și secretarii de stat și al apărării, care să vorbească despre o politică de securitate americană responsabilă și coerentă, în folosul întregii comunități euro-atlantice de state aliate și partenere.
Vedem o Mare Britanie depersonalizată, în sensul că personalitățile care îi imprimă un mers individualizat sunt suficient de slabe, de comice și de necredibile încât să nu le putem asocia numele cu politica de stat. Ca urmare, britanicii apelează la ce știu ei că funcționează mai bine la ei, respectiv la domnia legii și la democrația reprezentativă, care să îi ghideze în poziționarea lor viitoare față de Europa și față de America, între care se află și geografic, dar și politic. Apel ce dă mult mai multă coerență gesturilor strategice făcute de insulari, între care gesturi se singularizează faimosul Brexit. Pe care trebuie să îl așteptăm să se întâmple, înainte de a vedea ce consecințe va aduce pentru securitatea noastră, a Occidentului.
Apoi vedem, oarecum în centru, câteva state europene care și-au constituit o poziție privilegiată în Lumea Occidentală, fie prin contribuții economice, fie prin tradiție și istorie, fie prin poziționare geografică. Dar, mai ales, printr-o influență specială în afacerile comunitare și aliate. Distingem din corul acestor state Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Luxembourg, Olanda, state care încasează beneficii serioase din faptul că sunt membre ale Uniunii Europene și ale NATO.  Și care ar vrea să facă asta și de acum înainte, deși conservatorismul lor este nejustificat de mersul vremurilor.
La dreapta lor, dar tot în centrul continentului european, vedem statele re-occidentalizate, în ultimul sfert de veac. Între care ar fi trebuit să fim și noi, românii, dacă nu ne-am afla în rolul de spectatori. Un cor cu voci uneori stridente, dar fără un dirijor. Dintre ele, Polonia se remarcă nu numai prin vigurozitate, dar și prin mărimea rolului pe care și-l asumă. Doar pentru sine. Arătând o oarecare condescendență de a accepta ca și alte state, mai modeste, să îi stea în preajmă. Deja, în partitura lor se poate auzi ușor un cântec ca un murmur de război. Mai precis, un cântec despre teama că războiul e aproape. Și că ele, coristele, nu sunt încă pregătite să îl câștige.
Aceste țări, dacă se uită fie peste granița lor de la dreapta, fie își aruncă privirea încă o graniță mai încolo, mai spre est, dau de Federația Rusă. Adică, statul care, acum nouă ani, era în cea mai bună formă de cooperare de securitate cu restul continentului posibilă. În aprilie 2008, președintele Rusiei, domnul Vladimir Vladimirovici Putin, lua prânzul la aceeași masă cu președintele Americii, domnul George W. Bush. În cadrul Summit-ului NATO de la București, România.
În afară de atmosfera prietenoasă, Summit-ul NATO i-a oferit Rusiei două daruri. Unul a fost un cadou formal, prin decizia luată concensual ca NATO să amâne pracursul de integrare în Alianță a Georgiei și Ucrainei. Ceea ce instituționaliza continuarea plasării acestor două state europene, independente și suverane, dar foste state republici unionale sovietice, sub influența strategică rusească. Iar celălalt cadou a fost unul informal, prin care Rusia afla că Occidentul nu va merge la război pentru niciunul dintre aceste două state. Dacă, cumva, vor fi invadate.
Astfel încât, câteva luni mai târziu, în același an 2008, Federația Rusă invada militar Georgia. Din aer, pe mare și pe uscat. Iar, șase ani mai târziu, anexa un teritoriu aparținând de drept Ucrainei suverane, respectiv Peninsula Crimeea. Și instrumenta un război civil, de separare a altor teritorii aparținând legal Ucrainei. Pe la mijlocul intervalului de timp între aceste două agresiuni, Federația Rusă a emis documentele sale de politică de securitate națională, în care, progresiv, a indicat Vestul și, explicit, NATO ca fiind aproape inamicii Moscovei. Argumentul rusesc fiind că Vestul și NATO au luat măsuri de putere militară pentru a se proteja de eventuala escaladare a posturii agresive a Federației Ruse.
În actul care se joacă în prezent din spectacolul securității euro-atlantice, vedem la dreapta scenei o Federație Rusă extrem de războinică, cu campanii militare active în Europa și în Orientul Mijlociu, cu deplasări de forțe în Marea Mediterană, ba chiar în Oceanul Atlantic, cu activități în Marea Caspică și în Marea Nordului, un actor care refuză să își joace rolul de pace, negând complet arhitectura de securitate euro-atlantică și europeană și care are o partitură stridentă, de amenințare cu forța, imediat ce i se impun restricții sau i se dă de înțeles că nu poate avea un asemenea comportament agresiv și față de un stat membru NATO.
Observatorii atenți și avizați ai situației economice, politice, sociale și culturale din Federația Rusă trag semnale de alarmă că acest actor internațional, posesorul celui de-al doilea arsenal nuclear ca mărime de pe Planetă, este într-un curs din ce în ce mai evident către colaps. Economic, politic, social și cultural. Iar acest colaps în devenire este în căutarea unui vinovat. Care vinovat nu poate fi altul mai potrivit decât Occidentul cel Perfid. Așa că Rusia deja arată spre Occident cu oprobiu, pentru simplul fapt că Occidentul există. Este democratic, este prosper și este pașnic. Dar, cea mai mare tristețe rusească este că Occidentul este și puternic. Foarte puternic.
Bineînțeles, Occidentul nu este omogen. Deși fiecare membru este egal în drepturi. Egalitate consfințită, în cazul NATO, de dreptul la veto. Sau de principiul consensului, în luarea oricăror decizi aliate. În Occident, sunt state mari și puternice, așa cum sunt state mari și slabe, din punct de vedere militar. Sunt state mici și puternice, așa cum sunt state mici și slabe, din punct de vedere militar. Cele puternice nu devin mai slabe dacă se aliază cu alte state, mai slabe decât ele. Dar statele slabe, odată aliate cu cele puternice, devin și ele puternice. Astfel încât, Occidentul, în întregul său, este puternic. Atât de puternic, încât niciun inamic întreg la minte nu s-ar pune cu el. Pentru că ar însemna să se împuște singur. În cap. Nu în picior.
Nu este deloc un secret că puterea Occidentului stă în unitatea lui. Unitate bazată pe valori comune. Pe un viitor comun. Un viitor de pace și prosperitate. Așa că prima grijă a celui care vede în Occident un inamic și vrea să îl înfrângă, mai ales prin război, indiferent pentru care vină, reală sau închipuită, va trebui, mai întâi, să destrame această unitate a Occidentului. Cea care îi dă puterea.
Deocamdată, încercările de dezbinare, de fragmentare a Occidentului sunt vizibile doar în mediul virtual. Și în subliminarul public, unde virtualul se varsă, din când în când, în forme concrete. Ele fac parte din spectacol. Dar sunt doar un prolog la confruntări mai contondente.
Unul dintre cele mai populare spectacole din Las Vegas este cel cu Blue Men Group. La așezarea pe scaune, fiind în primele rânduri, am primit câte o pelerină de plastic, transparentă. La un moment dat, în spectacol, panourile laterale ne-au îndemnat să ne punem pelerinele pe noi. După care a urmat o secvență în care actorii albaștri au împroșcat cu vopsea pe scenă. Adică, era foarte probabil să ne trezim și noi, spectatorii, stropiți. Așa că organizatorii au luat măsuri de protejare a noastră, musafirii lor. În situația de spectatori ai spectacolului păcii și războiului în Europa, însă, nu avem organizatori cărora să le pese și de spectatori. Să îi protejeze, dacă nu cu o pelerină, măcar cu o umbrelă, în eventualitatea în care se pune pe împroșcat. Un actor pe altul. Și nu cu vopsea. Nici cu vorbe. Ci cu arme.
De ce nu se îngrijește nimeni de spectatori? Pentru că, în spectacolul ăsta, cel al securității euro-atlantice, toți ar trebui să fie pe scenă. Actori. Toate statele europene. Mai ales cele membre ale Alianței Nord-Atlantice. Nu este suficient ca acestea să își plătească biletul de intrare. La prețul de doi la sută din produsul intern brut. Ci trebuie ca fiecare să își joace și rolul. Iar actorii mai rodați, mai pricepuți, chiar dacă nu sunt de statură înaltă, pot contribui inclusiv la scrierea acestui rol. La introducerea de noi situații și de noi replici. Iar marii actori pot fi și regizori.
Doar cei nepregătiți rămân pe margine, ori în culise și, de acolo, li se pare că sunt spectatori. Dar nu sunt. Chiar dacă nu au replici, ei fac parte din distribuție și sunt vizibili în decor. Doar că sunt împinși de colo-colo, de actorii cu replici. Și sunt puși cu mâna de regizori în cele mai puțin favorabile locuri de pe scenă.
Și, războiul? Războiul încă nu se joacă. Nu pe scena asta. Doar pe scene mai mici. Locale. Pe scena asta, euro-atlantică, suntem încă în actele premergătoare războiului. Cât vor mai ține aste acte premergătoare? Atâta timp cât vor ști actorii internaționali să își joace rolurile de menținere a păcii. Între care roluri primplanul este ocupat de unitatea occidentală. De cum vor uita ori vor juca prost unii actori aceste roluri, va trebui să trecem la actul următor. Și cei care avem replici, și figuranții.


miercuri, 15 februarie 2017

Lupta împotriva anti-coruptiei

De mai bine de două săptămâni, zeci de mii de români, simultan, în mai multe locuri din Țară, protestează, zilnic, pentru sancționarea Guvernului României, care a ales să acționeze împotriva anti-corupției. Pentru gestul lor, ei primesc o susținere largă, națională și internațională. Oficială și populară.


Desigur, guvernanții, atât cei executivi cât și cei legislativi, nu știu încă asta. Ei tot mai insistă că singurul lucru pe care l-au înțeles ei din aceste proteste extrem de vizibile, chiar și din spațiul cosmic, este că opoziția și președintele României îi vor îndepărtați pe ei, pe guvernanții în funcție, de la guvernare. Iar acuzațiile de anti-anti-corupție ce le sunt aduse sunt doar un pretext penibil.
Cred că merită discutat acest aspect. Este sau nu adevărat că demonstranții penalizează o luptă anti-corupție, dusă de actualii guvernanți? Au sau nu au dreptate guvernanții să considere subiectul anti-anti-corupție doar ca un pretext pentru o lovitură de stat?
Evenimentele concrete, care poartă aroma anti-corupției și care sunt legate direct de demonstrațiile anti-guvernamentale, sunt strecurarea aproape clandestină în fluxul de legiferare, promovarea în decizia guvernamentală, adoptarea la ceas de noapte și, apoi demararea procesului de anulare a unei ordonanțe de urgență a Guvernului, cu numărul 13, prin care se instituționaliza dezincrimiarea penală a abuzului în serviciu, când acesta avea consecințe financiare mai mici de 200.000 lei. Adică, undeva deasupra a 45.000 euro, dar sub 50.000.
Același document îi scotea de sub acuzare pe toți cei deja acuzați de fapta penală de abuz în serviciu, prin introducerea unor elemente de procesare penală restrictive. Ori le reducea semnificativ cuantumul pedepselor cu închisoarea. Ceea ce ducea, simultan, și la micșorarea timpilor de prescriere a faptelor de abuz în serviciu.
Demonstrațiile fiind spontane și având o diversitate a compoziției cu totul ieșită din comun, nimeni nu poate spune despre aceste demonstrații că obiectul lor ar fi fost, la început, doar acest act guvernamental și că, apoi, după ce guvernul a demarat procedurile de anulare a lui, demonstranții ar fi extins scopul protestului lor la comportamentul în sine al guvernanților, ori că, de la început, acest comportament a fost scopul sancționării Guvernului Grindeanu prin protest stradal.
Cert este că, din perspectiva succesiunii evenimentelor, protestele au început încă înainte de adoptarea ocultă a ordonaței sancționate și nu au încetat în momentul în care guvernul a emis o altă ordonanță de urgență, de anulare a cele contestate în stradă. Ceea ce poate constitui un indicator că protestele au fost îndreptate nu împotriva unui document emis de guvern, ci împotriva unei atitudini, sau chiar al unui comportament guvernamental, pe care l-am putea intitula lupta guvernamentală împotriva anti-corupției.
Ce ne califică să îi dăm acest titlu?
Corupția din România este o realitate dureroasă și perenă. Sunt mai multe unități de măsură a corupției. Între ele, cele mai cunoscute sunt măsurarea percepției unor segmente de public privind corupția, mai ales a clasei de mijloc și investitorilor, nivelul de implicare a politicului în acordarea de contracte preferențiale cu statul sponsorilor politicienilor, magnitudinea crimei organizate, compoziția pieței negre și gri, capacitatea de colectare a taxelor și impozitelor de la anumiți agenți economici predispuși la afaceri oneroase. La toți acești indicatori, România se califică printre cele mai corupte state din Uniunea Europeană. Dacă nu chiar cea mai coruptă.
Deci, corupția există pe aceste meleaguri. Dar anti-corupția? Că doar despre ea vorbim aici, ca țintă a luptei guvernului.
Anti-corupția trebuie definită ca realitate românească în mai multe cuvinte.
Trebuie să pornim de la constatarea că cea mai bună apărare împortiva corupției, combinată cu cea mai bună ofensivă împotriva corupției este domnia legii. Ori, domnia legii este un concept abstract în România. Neacoperit în realitate. Pentru economia discursului, nu vom explica aici nici de ce este așa, nici cum ar fi trebuit să fie. Totuși, simplul fapt că discursul public, plecat de la textul fundamental al Constituției României, preferă să se refere exclusiv la conceptul de „stat de drept”, ca paleativ al celui de domnie a legii, trebuie să fie suficient pentru a justifica absența subiectului din mentalul colectiv, din dezbaterea publică și din acțiunea guvernamentală.
Cert este că, acolo unde nu domnește legea, ca în România, legile sunt făcute după interesele de grup sau chiar personale. Nu neapărat în totalitate, dar cu „portițe”, cu „chichițe”, cu „scăpări”, cu „omisiuni” și altele asemenea. Plantate intenționat în legislație, cu intenția de a favoriza diferite acte reprobabile. Și pentru a oferi guvernanților cea mai bună apărare împotriva acuzațiilor de proastă gestionare a treburilor publice: „asta e legea!” Sau, „nu ne permite legea!”
Apoi, absența domniei legii duce la comportamente voluntare, la liberul arbitru în aplicarea prevederilor legale. Autoritățile centrale și locale aplică legea după cheful lor, după cum aleg ele să citească și să interpreteze textul. La fel fac și magistrații, care au libertatea deplină să înțeleagă ce vor ei din lege. Sau să omită, ori să ignore ce nu le place să vadă în lege. Un fost șef al Curții Constituționale chiar a emis public butada că „măreția legii este că legea poate fi interpretată”! Adică, nu legea domnește, ci agentul de stat care o interpretează cum vrea el!
Într-un asemenea mediu, tot ce poate face un luptător anti-corupție este să se ia de cineva anume. Astfel, procurorii își aleg victimele. Chiar dacă acestea sunt vinovate de-adevăratelea, simplul fapt al alegerii lasă în afara sancțiunii penale pe toți ceilalți vinovați. Care se protejează fie stând în afara razei de observație a magistraților penali, fie închizându-le magistraților ochii. Sau, în unele cazuri, când au ajuns deja pe banca acuzaților, se salvează fie prin denunț, fie prin alte forme de corupție. Cele care domnesc în mediul judecătoresc.
Sub semnul luptei anti-corupție, se formează astfel și sunt acceptate în viața publică liste cu cei care „trebuie” cercetați, judecați și condamnați pentru corupție. Cine face aceste liste? Cam toată lumea. De la ambasadele statelor intersate ca anti-corupția din România să prindă un pic de vigoare și până la mafioții care îi trec pe listă pe competitorii lor, membri ai altor mafii, rivale.
Tot sub semnul anti-corupției, s-au format corupuri de luptători instituționalizați. Avem Direcția Națională Anti-corupție. Întrebarea este ce se întâmplă cu ceilalți procurori? Ei nu au voie să lupte? Trebuie neapărat să se instituționalizeze pentru asta? Nu știm răspunsul. Dar constatăm că s-au instituționalizat și vocile publicului care se ridică împotriva corupției. Dacă nu ești membru al nu știu cărei organizații non-guvernamentale, nu poți fi credibil că te pronunți public împotriva vreunui corupt.
Problema cea mai mare este că această instituționalizare forțată, pe lângă faptul că scoate subiectul corupției din viața noastră de zi cu zi, că o izolează și o specializează, duce la confiscarea subiectului. Atât în acțiune, cât și în discuția publică. Ceea ce duce si mai departe la o foarte slabă atitudine populară împotriva corupției ca atare. În sensul că numai o anumită elită, foarte rarefiată, este calificată să vorbească public despre asta.
În aceste condiții, este firesc să constatăm că și lupta împotriva anti-corupției se specializează. Devine elitistă.
Doar câțiva se mai pronunță în spațiul public împotriva procurorilor specializați în lupta anti-corupție, ori a instituției care îi asamblează. Concret, îi vedem în acestă postură doar pe președintele Senatului României, pe președintele celeilalte camere a Parlamentului României, amândoi fie condamnați penal fie trimiși în judecata penală, pe vreo doi-trei parlamentari proeminenți și pe câțiva profeori de drept, care sunt, totodată, avocați extrem de bine plătiți de cei procesați ca notorii corupți. Și pe agenții lor de propagandă, desigur.
În rest, atâta vreme cât lupta anti-corupție se reduce la amendarea unor legi, la rescrierea unor articole de cod penal sau de procedură penală, la numirea unor magistrați preferați de străini ca fiind credibili că se vor lupta cu corupția națională, ori la campanii mediatice de arătare a cătușelor de la încheieturile mâinilor celor arestați pentru corupție, nu putem să ne mirăm că și lupta împotriva anti-corupției a căpătat forme în oglindă. Adică, vedem tentative, de multe ori reușite, de re-rescriere a unor legi și articole de cod penal, vedem tentative de influențare a numirii altor magistrați, favorabili corupților, simultan cu intimidarea celor deja implicați în anti-corupție, prin alte campanii mediatice.
Iată că avem acum ceva cu totul deosebit. Avem aceste sute de mii de români cărora a început să le pese. Care vor o schimbare totală a mentalităților, a comportamentului statului față de corupție. Cărora nu le mai pasă doar de un text sau de un articol de lege, așa cum ne-au obișnuit anti-corupții și luptătorii împotriva lor. Care nu se mulțumesc să sancționeze un singur gest ori o singură persoană identificată ca fiind coruptă ori ca luptător împotriva anti-corupției. Ci sancționează întregul eșafodaj al „statului de drept”, stat impotent în lupta împotriva corupției, fiind el însuși eminamente corupt.
Ce se va alege din această mișcare? Nu putem ști. Putem doar spera să se aleagă o Românie în care să domnească legea. Acum și în vecii vecilor.