luni, 24 iulie 2017

Tunul Centenarului

La 1 Decembrie, anul viitor, se împlinesc o sută de ani de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, moment în care românii majoritari din Transilvania au proclamat dorința lor ca provincia istorică Transilvania să devină parte a Regatului României. Această expresie de voință politică strategică a dus la constituirea României Mari, în urma tratatului de pace și a acordurilor subsecvente, de la finalul primului război mondial. Simbolic, vorbim despre o dată, 1 Decembrie, care glorifică materializarea unui ideal, a unei aspriații naționale. Cea de constituire a unui stat unitar, gazdă a tuturor provinciilor locuite de români, din jurul Arcului Carpatic. 

Foto: mediafax.ro
Unii îi zic acestui ideal „milenar”. În sensul că, de milenii, visul românilor ar fi fost să trăiască într-un singur stat. Ceea ce, metaforic, este acceptabil, dar istoric și politic este complet incorect. În afara gestului unor pașoptiști din Muntenia și Moldova de a călători în Transilvania și de a conlucra revoluționar cu Avram Iancu și cu alți pașoptiști români transilvăneni, nu găsim nicio aluzie la idealul unității administrative a unei eventuale Românii Mari nici măcar cu o generație înaintea celei care a pornit, în 1916, războiul de întregire, prin ofensiva asupra Transilvaniei austro-ungare. 

De ce nu mai devreme? Pentru că, doar cu o generație înainte, la 1871, se unificau Germania și Italia. Și abia după ce, în Europa, s-a văzut astfel că se poate, că statele moderne pot fi și state mari, prin unirea provinciilor, principatelor și chiar micilor regate locuite de aceeași populație, s-au gândit și alte provincii administrativ separate, locuite de populații relativ omogene, să se unească. Realizând astfel un areal cuprinzător din punct de vedere industrial, care să înglobeze sub aceeași administrație statală resurse materiale naturale, forța de muncă și piețele de desfacere specifice economiilor societăților industrializate. Condiție pe care alte state mari, cum erau Franța, Marea Britanie ori Spania, le rezolvaseră cu mai binde de un secol mai devreme, prin sistemul colonial și infrastructura aferentă, moștenite din vremea feudală. 

Desigur, unirea era doar una dintre soluțiile posibile. Nici măcar cea mai la îndemână. În tot secolul trecut, până la apusul erei industriale, a fost preferată soluția războiului, a cuceririlor teritoriale, ca cea mai la îndemână soluție pentru constituirea arealelor propice econoimiei naționale industrializate. Așa că România, devenită mare și unită prin consecințele primului război monidal, a fost nevoită să își apere, cu succes limitat, ori cu un eșec parțial, posesiunile sale teritoriale, în următorul război mondial, de după două decenii. 

Cu mențiunea că administrația națională interbelică a făcut puțin, sau, mai degrabă, nu a făcut nimic pentru consolidarea posesiunilor primite prin unire, din punct de vedere al infrastructurii de interconectare. Dar și din celelalte puncte de vedere. Cultural, economic, demografic și, foarte important, de securitate națională. Așa că aceste posesiuni au fost pierdute, după doar două decenii, prin simple vorbe, fără nici cea mai vagă rezistență instituțională. Statală. A fost suficient un simplu arbitraj ca jumătate din Transilvania să fie cedată Ungariei. Așa cum a fost suficient un ultimatum, ca Moldova de peste Prut să fie abandonată Uniunii Sovietice. De ce? Pentru că România uitase condiția de industrializare. Condiție esențială și obligatorie pentru constituirea statelor mari, prin contopirea provinciilor feudale, locuite de populație asemănătoare. Ori, fără industrializare, fără argumentul eminamente economic, era imposibil de justificat vreun efort național pentru realizarea infrastructurii rutiere și de comunicații, pentru investiții de stat în dezvoltarea zonală sau locală, pentru reconfigurarea învățământului de stat, astfel încât să formeze oameni suficient de culți ca să aibă un cuvânt de spus și în industrie, dar și în guvernare.

Lecție de care și-au adus aminte comuniștii. Doar că prea târziu. Industrializarea forțată, anti-economică, bazată pe planificarea centralizată păguboasă și fără să fie susținută de vreo piață concurențială, a început în România socialistă tocmai când, în restul occidental al Europei, s-a trecut la post-industrializare. În plus, ori în minus, mai degrabă, comuniștii conducători au preferat migrarea populației în locul dezvoltării locale. Adică, au preferat să aducă moldoveni din zonele sărace, neindustrializate, în industria brașoveană pre-existentă, de exemplu, în loc să investească în unități industriale din Moldova. Pentru că așa au crezut ei, comuniștii, că realizează unirea demografică și culturală. După modelul sovietic al deportărilor. Numai că, de data asta, deportările nu s-au mai făcut prin forță, ci prin persuasiune de bunăstare sporită, specifică muncitorilor industriali. Adică, au manipulat economic demografia, acolo unde ar fi fost nevoie de dezvoltare durabilă. 

În ultimul sfert de veac, în post-comunism, cu atât mai puțin s-au găsit justificări economice de unitate teritorială națională, mai ales în ceea ce privește conectarea Transilvaniei la Muntenia și Moldova. Ideile generoase de regionalizare, de dezvoltare durabilă, de relevanță locală, de auto-guvernare zonală au fost doar enunțate, dar niciodată transformate în programe și au fost lăsate fără vreo finanțare, oricât de modestă. Astfel încât nimeni nu poate demonstra care este relevanța culturală, economică, antropologică sau de altă natură a vreunei regiuni istorice sau vreunei diviziuni teritoriale. Singura justificare pentru păstrarea tuturor provinciilor sub o singură administrare centralizată rămânând doar prevenirea amenințării cu dezmembrarea teritorială. 

Dezmembrare teritorială ce este, de un secol încoace, coșmarul oricărui guvernant român. Așa că, la 1 Decembrie 2018, guvernanții se pregătesc de sărbătorirea unui secol de evitare a dezmembrării teritoriale. Doar pentru Transilvania, să precizăm cu claritate. Pentru că Moldova de peste Prut a rămas despărțită de România până în zilele noastre.

Dacă înțelegem această esență politică a sărbătoririi Centenarului, vom înțelege și de ce actualul guvern abordează sărbătorirea propriuzisă ca pe un tun clientelar. Prin care resursele destinate evenimentului sunt menite să servească exclusiv intereselor de partid, iar conținutul său, al Centenarului, să fie ferit de orice discuție legată de gestionarea execrabilă a unirii celei mari, de când s-a înfăptuit ea, prin voință populară, acum 99 de ani, și până în zilele noastre. 

Și ce metodă mai bună ar fi putut găsi actualii guvernanți, decât ascunderea gestionării Centenarului prin cotloanele Ministerului Culturii? Minister guvernat de patronul unui tabloid și Centenar dat în gestiunea unui anonim muzeograf sau librar de provincie.

vineri, 21 iulie 2017

Dacă am dreptate?

S-ar putea să mă înșel. E drept că ar fi pentru prima dată. Dar sunt obligat să fac această mențiune, deoarece nu am niciun argument documentat despre cele ce urmează să scriu aici. Mă bazez exclusiv pe observația directă a gestului public, făcut de cei în cauză.

Foto: adele.ml

Despre ce e vorba? Este vorba despre faptul că, istoric vorbind, de fiecare dată când puterea militară a României a fost în suferință, guvernanții au luat măsura maximizării serviciilor de spionaj și contraspionaj, ca unică măsură compensatorie. Asta, indiferent de natura guvernării. Fie ea medievală, fie capitalistă timpurie, fie comunistă, fie actuală.

Cum spuneam, fiind vorba despre „servicii”, maximizarea lor nu este documentată public. Putem vedea cu ochiul liber câtă putere militară are România la un moment dat, dar nu vedem niciodată cât de bine se simt „serviciile” în același moment dat. 

Singurele lucruri pe care le vedem sunt anumite indicii. Cum ar fi situarea șefului „serviciilor” din Ministerul Apărării Naționale pe aceeași cracă ierarhică militară cu șeful Statului Major General. Sau, cum ar fi acceptarea din partea președintelui României și Parlamentului ca Serviciul de Informații Externe să funcționeze fără niciun control politic direct, ce ar fi trebuit efectuat de directorul său civil, inexistent. Un indiciu foarte vizibil este faptul că niciun militar nu a ajuns să conducă, vreodată, vreun serviciu secret, la nivel de minister sau național, dar membrii ori apropiații serviciilor secrete s-au aflat mai întotdeauna în scaunele de ministru ori de secretar de stat la Apărarea Națională. Alte indicii le găsim în legislația neactualizată și neconformă, care guvernează activitatea „serviciilor”. Și în imposibilitatea evidentă de actualizare și conformare a ei, a legislației, cu vremurile prezente și, mai ales, viitoare. Unii specialiști mai pot găsi unele indicii și în bugete. De unde rezultă și cifrele de personal impresionante, pentru fiecare dintre multele servicii așa-zise secrete din România.

Nici misiunile „serviciilor” nu aparțin de evidența publică. Așa că nu putem să comparăm cerințele acestor misiuni cu resursele alocate și cu rezultatele obținute. Asta, spre deosebire de puterea militară, ale cărei misiuni le cunoaștem din Strategia națională de apărare, din Carta albă a apărării și din Strategia militară națională. Și din care aflăm că puterea militară existentă este insuficientă pentru îndeplinirea tuturor acestor misiuni. Și suntem lăsați să credem că această insuficiență va fi compensată de „servicii”. De serviciile proprii de informații ale Armatei, sau de servciile competitoare. 

De unde rezultă o primă observație îngrijorătoare. Cum am putea crede că niște servicii aflate în competiție cu Armata pentru resurse, pentru influență politică, pentru prestigiu public, pentru relevanță externă și alte asemenea motive ar putea să compenseze deficitul aceleiași Armate de putere militară? În mod automat, fără o strategie de compensare, fără misiuni, fără alocare transparentă de resurse? Răspunsul de bun simț fiind că este de necrezut o asemenea soluție compensatorie.

Răspuns de bun simț susținut de un raționament de bun simț. Și anume, este de bun simț să presupunem că, din momentul în care un serviciu secret, oricare ar fi el, își dă seama de tendința naturală a politicului de a compensa sub-puterea militară nu cu o putere militară superioară, ci cu maximizarea „serviciilor”, acel serviciu va face tot ce îi trece prin minte pentru a contribui cât mai mult la diminuarea acelei puteri militare. Care putere, cu cât este mai slabă, cu atât îi maximizează serviciului respectiv accesul la resurse suplimentare și la o importanță socială sporită.

Pe această temă se poate elabora copios. „Serviciile” având o influență evidentă în politica de personal a militarilor care au misiunea să realizeze puterea militară, în politica de achiziții de echipamente militare determinante în configurarea puterii militare, în politica de alianțe, parteneriate și colaborări internaționale în domeniul securității, unde puterea militară este cel mai sonor argument de poziționare a României. Astfel, de fiecare dată când aceste politici nu performează sau chiar dau rateuri, ori nu sunt de fel, putem bănui o influență nocivă a „serviciilor” care au de câștigat din diminuarea puterii militare reale a Țării. 

Între anumite limite, desigur. Pentru că nu mergem până acolo încât să credem că serviciile ăstea secrete ar putea să trădeze România, numai ca să le fie lor bine.