marți, 17 ianuarie 2017

Ce trebuie pentru a avea?

Este din ce în ce mai evident că domnul Klaus Iohannis, președintele României, este un Donald Trump avant la lettre. Adică, cu doi ani înaintea americanului, domnul Iohannis și-a asumat rolul de președinte al României fără să aibă habar despre ceea ce înseamnă acest rol.

Foto: presedincy.ro

De ce am făcut comparația cu președintele-ales Donald J. Trump, care urmează să își ia în primire postul peste două zile? Pentru că americanul are tot atât de puțin habar despre funcția pe care urmează să și-o asume, pe cât avea domnul Iohannis cu doi ani și câteva zile în urmă, în România.
Și ne-a dus gândul la America nu numai pentru că urmează să asistăm la cea mai costisitoare ceremonie de așezare în scaun a celui mai puternic om al Planetei Pământ, dar și pentru că, tot astăzi, domnul Iohannis a dat semne că a parcurs o curbă abruptă a învățării și a ajuns foarte aproape de ceea ce ar fi fost bine să știe și să facă încă din prima zi la serviciu, în Palatul Cotroceni.
Concret, astăzi, domnul președinte Iohannis s-a referit la reforma sectorului de securitate națională, cu accent pe reforma serviciilor de informații românești. Asta, în contextul în care ne-a anunțat pe noi, publicul aborigen, de faptul că a semnat cele două decrete prezidențiale, prin care generalul Coldea nu mai este nici în activitate, nici primul adjunct al directorului Serviciului Român de Informații – SRI. Generalul Coldea fiind exemplul a ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată într-un serviciu de informații, respectiv de contra-informații, la nivel național. Adică, un ofițer junor, cu gradul de maior, a fost pus de președintele de atunci al României, cel din urmă cu 12 ani, să conducă partea operativă a SRI.
Acum, domnul general Coldea a ieșit din „sistem”, prin semnătura prezidențială. La câteva minute după această ieșire din scenă a celui mai puternic contra-spion român, domnul președinte Klaus Iohannis a adus, pentru prima dată, vorba despre reforma sectorului de securitate națională.
Domnia sa nu a folosit, însă aceste cuvinte. S-a referit doar la una dintre componentele esențiale ale acestei reforme: controlul democratic al serviciilor de informații. Nici acestui control nu i-a zis democratic, ci doar control parlamentar. Ceea ce e o restrângere a definiției, fără îndoială. Dar, în același timp, și o precizare a rolului determinant pe care Parlamentul îl joacă în orice refromă. Ceea ce, cum spuneam, reprezintă un progres enorm.
Ce ne trebuie pentru a avea un control „puternic” asupra serviciilor de informații?
Servicii care, în accepțiunea prezidențială, ar trebui înconjurate de două „linii roșii”. Una peste care să nu treacă politicienii, ca să nu folosească aceste servicii în chip de poliție politică, iar cealaltă peste care să nu treacă serviciile, ca nu să facă ele politica în locul politicienilor.
Ne trebuie o majoritate parlamentară matură, a răspuns domnul Iohannis.
Majoritate care să muncească pe nu mai puțin de șase texte de legi ale serviciilor de informații, dintr-un pachet de 12 legi ale securității naționale, toate necesitând „modernizări”, amendamente și chiar schimbări radicale.
În speranța că și domnul Donald J. Trump va face ca președintele nostru, adică va parcurge o curbă la fel de abruptă a învățării meseriei de președinte, speranță care a și determinat, de altfel, comparația dintre cei doi, să mai menționăm că domnul Iohannis mai are încă multe de învățat. Sau, dacă le știe deja, mai are încă să ne spună și nouă că știe că mai sunt multe de făcut, în ceea ce privește reforma serviciilor de informații, în cadrul reformei sectorului securității naționale.
Ca președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, președintele Iohannis va trebui să impună o conducere executivă strategică a tuturor acestor servicii secrete, în mod unitar, indiferent de locul unde s-ar situa ele în structurile statului. Președintele României va trebui să își asume rolul determinant într-o comunitate de informații complet formalizată. Ceea ce presupune o structură specializată care să îl asiste, să îi pregătească deciziile și misiunile pe care le va da serviciilor, precum și să supravegheze modul de îndeplinire a acestor misiuni. Prin aceasta ajungându-se instantaneu la dezideratul de a preveni ca indiferent cine să poată aloca misiuni vreunui serviciu de informații. Inclusiv prevenirea ca serviciul însuși să își dea singur misiuni, după capul și, mai ales, după interesul său.
Reforma va trebui să rezolve și problema finanțării activității de informații prin structuri economice, comerciale, conspirate. Ezitarea abordării acestei teme este și explicația principală pentru care nu s-a refăcut pachetul de legi ale securității naționale, deși acesta este pe agenda de priorități de mai bine de două decenii încoace. Desigur, se pot discuta soluții multiple și diverse. Ba chiar divergente. Dar nu trebuie pierdut din atenție că, principial, singura sursă de finanțare a servicilor de informații trebuie să fie bugetul de stat. Cu introducerea și respectarea elementelor de confidențialitate necesare, bugetarea activității de informații este principala formă de control și chiar de supraveghere a acestor structuri.
Tot în calitatea sa de președinte al CSAT, domnul Iohannis va trebui să decidă și, apoi, să impună regimul, extinderea și controlul acoperiților din toate serviciile secrete românești. Păstrând, tototdată, caracteristica de adâncă conspirativitate, ce trebuie să caracterizeze acoperirea informativă, președintele va trebui să instituie mecanisme de control și, mai ales, de supraveghere a activității informative cu acoperiți, astfel încât, în nicio instanță, aceasta să nu servească interese de grup, de partid, sau chiar de „structuri”. Ca să nu mai vorbim despre sifonarea banului public spre buzunare private prin metoda acoperiților. Ori despre exacerbarea corupției instituționalizate, prin plasarea acoperiților în funcții determinante pentru repartiția resurselor financiare publice.
Acestea și alte câteva aspecte sunt de resortul președintelui României. Acesta nu se poate baza pe maturizarea rapidă a majorității parlamentare pentru a găsi soluții și, mai ales, pentru a impune o reformă reală, efectivă și patriotică a sectorului de securitate națională. Cu alte cuvinte, maturitatea demostrată de domnul Klaus Iohannis, prin abordarea frontală a acestei probleme a reformei, de îndată ce principalul operativ, moștenit de la precedentul președinte, a fost trecut în rezervă, trebuie imediat confirmată cu măsuri executive. De natura și în direcțiile menționate aici.
Altfel, vom rămâne, noi publicul, cu sentimentul că, iată, președintele știe că ne trebuie ceva ca să avem un control democratic asupra serviciilor noastre de informații, dar nu știe exact ce, în afara chestiei cu maturizarea majorității parlamentare. Nici de ce. Și nici cum.



sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Eminescu nostru

Mihai Eminescu a devenit valoare națională în timpul scurtei dar semnificativei sale vieți. După toate normele și înțelesurile privind valorile naționale. Față de actualii propozabili la meritul de valoare națională încă din timpul vieții lor, Eminescu se diferențiază prin faptul că el a devenit valoare în sine, fără să fie promovat în vreun fel. 


Adică, astăzi, se scrie de zece ori mai mult despre unul sau altul decât a scris acela, doar-doar se va prinde mulțimea de cât de grozav este omul și va începe să îi aprecieze meritele literare sau filosofice până la nivelul de valoare națională. Pe când, pe vremea Eminescului, publicul știa deja că poetul și, mai ales, gânditorul social era foarte prețios, foarte valoros pentru întregul neam românesc. 

Nu trebuie să argumentez în vreun fel afirmația de mai sus. Ca să vă convingeți că Mihai Eminescu a devenit o valoare națională pe măsură ce își publica poeziile și textele, prin acțiunea directă a publicului asupra operei sale, este suficient să îl citiți. Pe Eminescu. Cum ar fi putut cineva să nu vadă imediat, din cele citite, că avem de a face cu o valoare intelectuală și cu o genialitate, amândouă provenite dintre noi? Pentru noi!

Așa că Mihai Eminescu trebuie studiat la școală, trebuie scris și citit despre el, trebuie învățat, atât ca poezie, cât și ca gândire conservatoare, cu reminiscențe romantice, dar aceste acțiuni nu îl vor face mai valoare națională decât este. Totodată, Eminescu nu trebuie nici apărat de tot felul de denigratori, de detractori ai meritelor și valorii sale, de cei care îl consideră prăfuit, învechit, inadecvat modernității și, când vom ajunge acolo, post-modernității noastre românești. Pentru că aceste atacuri și denigrări nu îl fac pe Mihai Eminescu o mai mică valoare națională decât este. 

Valorile naționale nu se nasc de gura lumii. Chiar dacă această lume are o gură mare și gălăgioasă. Valorile naționale se nasc din tăcere, din consumul sufletesc al meritelor lor, fără ca ele, valorile naționale, să se diminueze vreun pic prin consumare. Sau prin denigrare, dacă gura lumii ar fi spurcată. Cum se zice în popor.

De aceea, Mihai Eminescu este o valoare națională și astăzi, la 167 de ani de la nașterea sa. Și așa va rămâne, cât timp vor fi suflete care să îl consume în tăcerea mirabilă a frumuseții sale. Românești și universale, deodată.