În ultimii douăzeci de ani, datorită activităților profesioanle pe care le-am desfășurat, i-am cunoscut pe toți șefii de stat români în viață, inclusiv am mâncat la aceiași masă cu ei, mai puțin cu Băsescu, pe care l-am cunoscut doar în particular, într-o cârciumă, și cu care nu am mâncat împreună, ci la mese alăturate.
De ce este importantă partea asta cu cunoașterea la masă? Pentru că acolo suntem toți așezați pe scaune egale și mâncăm aceiași mâncare, servită cu tacâmuri asemenea. Doar acolo, la masă, ierarhizările se fac pe merit și nu pe scoaterea pieptului înainte sau pe ploconeli. Probabil pentru că nici nu ai putea scoate pieptul înainte fără să dai cu el de marginea mesei, ca să nu mai vorbim de ploconeală, care ți-ar aduce fruntea în farfuria cu ciorbă.
Deci, vorbim de Regele Mihai, de președinții Constantinescu și Iliescu, precum și de Băsescu, căruia nu îi voi mai putea spune niciodată președinte, deoarece s-a descalificat din această calitate prin multele ticăloșii pe care le-a făcut și, în special, prin prezumția de înaltă trădare ce plutește deasupra sa, de când telegramele Ambasadei SUA la București îl arată ca un agent de influență străină în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, pe care îl prezidează.
Din observație directă, vă pot spune că regele și cei doi președinți s-au dovedit a fi oameni de stat și convivi de înaltă ținută, în împrejurările când am fost împreună, inclusiv la masă.
Nu ar trebui să fac o ierarhie pe baza acestor observații, dar Regele Mihai se situează deasupra celorlalți doi în ceea ce privește demonstrarea conștientizării valorii de sine.
Știți cum se vede asta? Nu în ceea ce spune sau în maniera de a se purta, ci în modul în care se arată sincer interesat de prezența fiecăruia dintre persoanele care se află la aceiași masă.
Când vorbește, se uită în ochii tăi să se convingă de faptul că ai înțeles ce zice, pentru că îi pasă ca tu să înțelegi. Asta pe când, mulți alții vorbesc doar pentru ei, sau se admiră pe sine, fiind convinși că toți ceilalți trebuie să fie oricum atenți, iar, dacă nu înțeleg, este treaba lor de minusculi.
Când vorbești tu, regele te ascultă cu atenție sinceră. Așa cum tu știi că sunt foarte rare ocaziile când ai posibilitatea să i te adresezi, sau să vorbești celorlalți în prezența lui, tot așa și regele îți arată că știe cât de rară și specială este ocazia de a te avea ca interlocutor, precum și că prețuiește acest lucru. Pentru că știe, din educație și, mai ales, din experiență, că fiecare om are o anumită valoare și că ocazia ivită de a sta de vorbă, chiar și informal și chiar și numai la masă, este o ocazie de a potența propria sa valoare cu valoarea acelui interlocutor.
Și vă spun toate acestea pentru că sunt convins că ele sunt argumente mai serioase decât discuția despre semnificația istorică a unor evenimente de stat declanșate de Regele Mihai, ca să nu mai vorbim de justețea sau injustețea unor acuzații care îi sunt aduse regelui.
În seara zilei de miercuri, 22 iunie 2011, s-a creat o frenezie mediatică incredibilă, generată de „declarația” publică a lui Băsescu cum că Regele Mihai ar fi săvârșit un act de trădare prin semnarea actului de abdicare. În orele care au urmat acestei declarații, posturile de televizune au vânat istorici care să își dea cu părerea, au adus și juriști în studiouri pentru același scop, adică să demonstreze că Băsescu are sau nu dreptate în afirmația sa. Cine a avut răbdarea să asculte sau să vadă acest flux de isterie mediatică, a putut să afle cum l-a pipăit regina pe primul-ministru Groza ca să se convingă că acesta chiar avea un pistol la el în buzunar, ori cum s-a apreciat valoarea gestului abdicării ca soluție de salvare a mii de vieți omenești și alte asemenea delicatese, aflate pe gustul exclusiv al istoricilor.
Aproape toată lumea a uitat că vorbim despre persoane reale, care trăiesc și astăzi printre noi.
Regele Mihai a fost un om de stat prin excelență, cu o puternică conștiință a valorii de sine. Ca urmare, gesturile sale, inclusiv abdicarea, au fost acte de stat. Desigur, din retrospecție istorică, nu toate actele de stat săvârșite de Regele Mihai au fost cele mai benefice pentru țară, dar au fost evident făcute cu convingerea de atunci că ele sunt bune. În plus, nici acum, după atâția ani de când nu a mai guvernat, nu veți putea găsi exemple de situații în care Regele Mihai să fi vorbit fără să gândească, să fi acționat impulsiv sau după cum avea chef în momentul acela, să fi abdicat de la limbajul civilizat, ca să nu mai vorbim de situații în care să fi încălcat legea, chiar și cu numai o contravenție.
În același timp, ar trebui să ne uităm și la așa-zisul acuzator. Categoric, Băsescu nu are cum să fie luat în seamă, nici dacă zice bună dimineața. Actele lui de guvernare au fost, aproape în exclusivitate, doar acte de șantaj politic, de manipulare și de înșelare, ori de manifestare dezlănțuită a liberului arbitru, la marginea sau chiar în afara Constituției. El este un ins care vorbește frecvent fără să gândească și apoi se scuză și se justifică prin ipostaza că ar fi fost sub influența alcoolului, este un om care acționează fără cap și apoi zice: hă-hă, am greșit, care se lasă purtat de instinct și de cheful de moment, fie că se urcă în cârciumă pe masă, fie că propune unei femei să se culce pe altă masă, un om care își tratează interlocutorii cu dispreț și care, mai ales, își trădează încontinuu colaboratorii, oricât de devotați ar fi fost ei, un mic infractor dovedit și un mare infractor prezumat. Un asemenea om nu are cum să fie luat în seamă când zice ceva, orice, despre oricine, cu atât mai puțin când zice că Regele Mihai ar fi comis un act de trădare, atunci când a abdicat.
În concluzie, nu este nevoie de istorici sau de juriști care să probeze sau să „analizeze” științific situația abdicării și să concluzioneze că nu poate fi vorba de trădare. Este suficient să ne uităm la omul care este vituperat ca trădător de țară. Și apoi, să ne uităm la vituperator.
Alăturați, aceștia arată ca regele și bufonul său.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu