La Alba Iulia

Mâine este 1 Decembrie, Ziua Națională a României, iar eu am să mă duc la Alba Iulia.

Am să îmi iau soția la braț și vom merge acolo, neinvitați de nimeni. Probabil, vor fi ceva „manifestări” organizate de oficialități cu această ocazie, dar noi nu ne vom înghesui nici la parăzi, nici la cârnați, pentru că mie nu îmi stă bine în mulțime. Am mai încercat și nu merge, nu am cum să fiu unul dintre cei mulți. Și, mai ales, nu am cum să fiu unul dintre cei tăcuți.

Și totuși, voi fi acolo, de ziua noastră. De ce? Este un secret pe care îl mărturisesc acum pentru prima dată în viață.

Eu sunt convins că locurile păstrează urmele trecerii sufletelor pe acolo, multe secole după ce acele suflete s-au dus în altă lume. Iar urmele sunt cu atât mai adânci, cu cât emoția sufletelor aflate într-un anumit loc, într-un anumit moment al vieții lor pământene a fost mai puternică. Și am și un exemplu concret. O asemenea mare emoție, cea a întoarcerii dinspre viață spre moarte, pentru binele celorlalți, a întipărit urma tălpilor Mânuitorului într-o piatră din pavajul Căii Appia Antica ce duce de la Roma către Lumea Largă.

Dacă priviți atent pietrele din Câmpia Albei Iulii și din Cetate, veți putea vedea pe ele urmele sufletelor celor care au participat la Marea Adunare Națională de acum 93 de ani. Iar emoția cu care s-au săpat acele urme era dată de faptul că purtătorii sufletelor știau că fac istorie pentru ei și pentru întregul neam din care făceau parte.

Ca om care am purtat uniforma militară ca și când aș fi fost înfășurat în drapelul Țării, vă pot spune că Ziua Națională a României de astăzi a fost bine aleasă, dar prost sărbătorită.

A fost bine aleasă pentru că semnifică un moment cu adevărat unic în istoria poporului român, cel al luării soartei naționale în propriile mâini, fără să fie împins de la spate sau „ajutat” de străini, cum s-a întâmplat de toate celelalte dățile când românii au făcut istorie.

Știu că, de fapt, ziua de 1 Decembrie a fost aleasă ca zi națională pentru că aduce aminte de Marea Unire, dar gestul popular propriuzis de a decide împreună viitorul este mult mai profund decât rezultatul acestuia.

Această zi este prost sărbătorită pentru că este prima zi de iarnă calendaristică, ziua este scurtă, iar vremea nu permite ieșirea oamenilor la iarbă verde. Acum 93 de ani, participanții la Marea Adunare Națională nu au avut de ales, ei trebuind să își arate voința populară atunci, înainte de negocierile de pace care închideau războiul mondial.

În schimb, în zilele noastre, organizarea unei parăzi militare este o mare pierdere de bani și efort, pentru că, în afara celor care mărșăluiesc în paradă și a câtorva privitori mai potriviți sau mai neaveniți, tot poporul se va uita, dacă va vrea să vadă ceva, la televizor. Ori, la televizor, poți să dai și parada de mai an, în reluare, că tot aia este. Și e aproape pe gratis.

Sau, așa cum fac alte popoare mai civilizate, se poate disocia Ziua Națională de Sărbătoarea Națională, care poate fi programată în prag de vară, de exemplu. Dar tare îmi este mie teamă că cei de la guvernare, indiferent de culoarea lor politică, dacă au așa ceva și nu sunt, cu toții, atât de incolori pe cât îi vedem noi, preferă o sărbătoare în care generalul Iarnă să îi țină pe oameni acasă, supuși și cuminți, de ziua Țării lor.

Deci, cât o fi de iarnă, cu ger sau îngheț, eu voi merge mâine la Alba Iulia. Nu pentru „manifestări”, ci pentru mine.

...

Vă propun aici un mod colectiv de sărbătorire a zilei noastre, chiar așa în iarna cenușie din cer și din sufletele multora.

Nu este prea mult dacă mâine, 1 Decembrie 2011, la ora 12.00, vă opriți din ce faceți și ieșiți în poartă pentru zece secunde. Dacă sunteți pe stradă, vă opriți, dacă sunteți în magazine sau în alte locuri publice, ieșiți de acolo pentru zece secunde.

Nu trebuie să faceți nimic altceva, decât să stați pe loc, pe trotuar și să vă uitați în jurul dumneavoastră.

Dacă mai vedeți pe cineva în raza vizuală, aveți acum ocazia să salutați acea persoană cu un zâmbet și o înclinare a capului, iar dacă este și atât de aproape încât să vă audă, spuneți-i și un La Mulți Ani, Românie!

Să vedeți cum vă veți simți după aceea. 

Adio, maestre!

Alexandru Tocilescu a plecat în eternitate mult înainte de vremea sa. A fost regizor de teatru și film. Dintre toți creatorii de artă, regizorul trebuie că este cel mai aproape de ideea de Dumnezeu, pentru că zămislește ființe ale scenei și ecranului, pe care le îndrumă apoi în drumul lor prin viața aceea efemeră, de câteva ore.

De multe ori, el, regizorul, este chiar mai norocos decât Dumnezeu, pentru că zămislirile sale chiar îl ascultă, nu se răzvrătesc și nu încep să creadă în alt creator, care le-ar putea aduce un mai bine pământesc, cum pățește Dumnezeul cel Mare cu multe dintre făpturile sale umane.

De azi-noapte, Alexandru Tocilescu are ocazia să schimbe note de creație cu propiul său Creator divin. Și are o veșnicie la dispoziție să tot facă asta. Sunt convins că ambii au ce învăța unul de la celălalt.

Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Avarierea bugetului opac

În luna octombrie 2011, o organizație neguvernamentală internațională, Transparency International, a publicat raportul său privind transparența bugetelor de apărare dintr-un grup de 93 de state de pe toate continentele. România se află în a doua jumătate a clasamentului, în grupul statelor cu o transparență moderată spre opacitate a bugetelor de apărare, cu nota 4,5 din maxim 12.

Această categorie cuprinde 21 de state unde, deși există legi pentru formularea bugetelor și asigurarea transparenței acestora, acele legi nu sunt respectate, unde guvernanții se joacă cu cifrele din buget cum vor ei, iar publicul nu este informat sau este chiar înșelat cu privire la acele cifre, unde nu se fac verificări și controale asupra modului de execuție bugetară sau se fac asemenea controale doar de suprafață și unde se întâmplă că sunt și alte cheltuieli militare, în afara celor prevăzute în bugete.

În luna noiembrie 2011, ministrul român al apărării a confirmat cifra bugetului său pentru anul următor, care se va situa la doar 0,9 la sută din Produsul Intern Brut – PIB, pe când angajamentele asumate în cadrul apărării comune cu celelelate state membre NATO presupun ca România să angajeze cheltuieli militare de 2,38 la sută din acelați PIB.

Și, a mai spus acest ministru că, fără cei 2,38 la sută,  ministerul său al apărării nu poate contribui la „apărarea securității naționale” a României, pentru că nu are cu ce, dar el este mulțumit că bugetul pentru 2012 este ceva mai mare decât cel pe 2011, cu 0,05 la sută din PIB.

El a numit acest buget, la fel ca și pe cele precedente, pe care le-a făcut în administrarea sa ministerială, buget „de avarie”, fără să explice acest concept nou, nemainântălnit în limbajul administrației publice, cel al avariei bugetare. Bineînțeles, ministrul a lăsat să se înțeleagă, pe cât de clar a putut el, că această situație se datorează posibilităților reduse ale statului de a finanța domeniul apărării naționale, posibilități afectate, se pare, de faimoasa „criză” care bântuie prin lume.

Combinate, aceste două „știri” ne duc la următoarele concluzii.

Prima observație ne arată că formarea și execuția bugetară în România este discreționară, adică reflectă exclusiv cheful guvernanților de a cheltui banii după bunul plac.  Acest lucru este mai evident în cazul sectorului de apărare a țării, dar și celelealte sectoare ale domeniului public au aceiași problemă.

În principiu, bugetul apărării trebuie să fie unul transparent, nu atât ca respect față de cetățeanul apărat, cât din motive de securitate națională. Pentru că această transparență sporește încrederea aliaților și partenerilor că România cheltuiește pentru apărare cu deșteptăciune și în funcție de priorități. În plus, ceilalți, fie ei doar prieteni sau chiar neprieteni, pot să vadă cu ochiul liber că România nu constituie o amenințare pentru nimeni, dar este o țară care ia puterea sa militară în serios.

Reversul situației nu este însă la fel de evident. În cazul în care această transparență este opacizată din motive cum sunt cele amintite mai sus, nu înseamnă neapărat că România are o agendă secretă de cucerire a unor altor teritorii și trebuie să ascundă de ochii lumii cheltuielile cu pregătirile de invazie, ci că banul public necesar pentru apărare este cheltuit aiurea, fără un plan serios, fără să aibă în spate o politică clară și bine formulată pentru acest sector al domeniului public. Așa cum la fel de opac și aiurea este el cheltuit și pentru învățământ, sănătate, infrastructură și așa mai departe.

A doua concluzie este că actualul guvern este unul evident păgubos, care practică o foarte proastă guvernare, în domeniul apărării naționale și nu numai. Am mai abordat subiectul proastei guvernări și am verificat această ipoteză prin aplicarea celor mai comune caracteristici ale unei proaste guvernări la România, cu rezultate care confirmă pe deplin acest lucru.

De data aceasta, menționez numai că proasta guvernare înseamnă și incapacitatea de a formula o listă de venituri și cheltuieli de o asemenea natură încât să servească interesul public în situații de criză, adică un buget realist și fezabil, în favoarea cetățeanului. Ori, deoarece bugetele acestei guvernări nu îndeplinesc nici cel mai modest criteriu de performanță, atunci ele sunt ținute cât mai la secret, adică sunt opace față de opinia publică, în loc să fie transparente.

A treia și cea mai supărătoare concluzie este că partenerii și aliații noștri externi văd acest lucru, dar nu fac nimic în favoarea poporului român, ba, mai mult, se pare că acceptă ca Guvernul Boc din Regimul Băsescu să practice acest mod complet inadecvat de guvernare bugetară și pentru la anul. Dar și neprietenii văd și se bucură.

Pilotaj pe coada de mătură

Nu se știe cum a ajuns la Cluj-Napoca, în ziua de sâmbătă, 26 noiembrie 2011, domnul Gabriel Oprea, parlamentar, co-președinte de partid și ministru al apărării României.

Sau, mai corect, se știe dar nu se spune, probabil deoarece nu a folosit iarăși „tehnica militară” pentru a ajunge acolo, la o „reuniune a UNPR” (inițiale ce desemnează partidul domniei sale, format, ca o armată de strânsură, din dezertori de la alte partide parlamentare). Sau, poate a folosit o asemenea tehnică, dar presa nu a mai găsit interesant de „raportat” publicului această folosire, deoarece același domn Oprea a tranșat subiectul datului domniei sale cu elicopterul militar prin afirmația televizată că el poate folosi orice „tehnică militară” vrea, pentru că îi permite legea. Asta, după ce, cu două zile mai înainte, era arătat, tot la televizor, cum coboară el majestuos dintr-un elicopter militar, pentru a merge la o adunare de partid.

Observațiile de mai sus ne introduc în două subiecte distincte, dar care pot fi tratate simultan, respectiv tehnica militară de aviație și mijloacele de informare în masă.

S-a întâmplat că, la Cluj-Napoca, înghesuit într-un cotlon al holului clădirii unde avea loc întâlnirea de partid, domnul Oprea de la apărare să „declare” presei care proceda la acea înghesuire, că „sperăm că vom putea, printr-un efort, cu banii pe care îi avem, încet dar sigur, să putem să cumpărăm acele avioane pe care întreaga zonă NATO le are, F-16”. Declarația a fost consemnată de Mediafax și o puteți citi aici.

Avionul F-35, al cărui bunic este F-16

Această declarație a fost preluată de mass media din România, iar subiectul „dotării” Aviației Militare cu aceste „aparate de zbor” a fost revitalizat mediatic, cu argumente pro sau contra, mai ales pe criteriile „cât ne costă”. Asta, în condițiile în care domnul Oprea nu prea vorbea pentru „jurnaliști”, nici pentru publicul român, ci doar pentru avizați, încercând să le mențină speranțele, după părerea mea deșarte, bieților parteneri strategici americani, că, deși bugetul de la anul al apărării se dovedește a fi o caricatură de ființă lihnită, totuși s-ar putea să primească și ei ceva bani, din cei promiși de președintele Băsescu omologului său Obama, de la Casa Albă, pentru niște avioane de mâna a doua.

Deși mă aflu printre extrem de puținii români calificați să purtăm o discuție serioasă și profesională privind achiziția de tehnică militară de aviație de la americani sau din orice altă parte, nu am de gând să folosesc știința sau priceperea mea pentru a intra aici într-o asemenea dezbatere, ci doar să semnalez că ea este extrem de necesară.

Această dezbatere este necesară, nu atât pentru a ajunge la o concluzie dacă este bine sau nu să „luăm” aceste avioane F-16, în prezent conservate într-un deșert american, ori pentru a vedea care ar fi varianta cea mai bună, din punct de vedere al costurilor, de „înzestrare a României”, ci pentru că, dacă această dezbatere nu are loc în mod deschis și organizat, ea va fi, totuși, făcută, însă total aiurea, cu participarea exclusivă a unor neaveniți și impostori, ori propagandiști și manipulatori, cu agende secrete sau confidențiale și cu toții în total dezinteres față de public și nevoia legitimă a acestuia de informare și clarificare pe acest subiect.

Primii care doresc să împiedice o asemenea dezbatere sunt guvernanții, în frunte cu domnii Băsescu, Boc și Oprea. Pentru ei, o asemenea dezbatere serioasă este nepotrivită, din cel puțin două motive.

În primul rând, pentru că o dezbatere între profesioniști independenți nu poate fi controlată și nu se știe niciodată la ce conluzii poate duce, ceea ce face ca actul lor de guvernare discreționară, fără nici un angajament politic și fără nici un document programatic aprobat de Parlament, să fie pus într-o postură derizorie, inacceptabilă pentru ei.

În al doilea rând, intrenția lor transparentă este doar să îi „îmbrobodească” pe americani că le vor da și lor ceva, în schimbul susținerii acestei guvernări, sau măcar în schimbul închiderii ochilor la derapajele lor din ce în ce mai groase de la guvernarea democratică pe care o promovează, declarativ, acești americani. Iar „îmbrobodeala” este necesară, pentru că, se pare, actualii guvernanți nu au de gând să facă vreodată o asemenea plată, adică să cumpere respectivele avioane.  Așa încât o eventuala dezbatere trebuie să fie controlabilă din umbră de acești guvernanți români și va trebui să aibă loc mai încolo, când se vor simți ei „strânși cu ușa” să își îndeplinească angajamentele și vor trebui să arate că, uite, noi am vrea să finalizăm tranzacția, dar dezbaterea publică a dus la o concluzie negativă și nu ne putem pune împotriva acestei concluzii, că este populară și, deci, democratică. Așa că, pa-pa, avioane!

În ceea ce privește cel de-al doilea subiect, cel al mass mediei românești, constat cu amărăciune că aceasta se apropie, din ce în ce mai mult, de mijloacele de propagandă și se distanțează, din ce în ce mai repede de ceea ce ar trebui să fie mijloacele de informare în masă.

Subiectul avioanelor de luptă absente din Aviația Militară a României poate fi folosit, ca hârtia de turnesol, pentru a identifica ce gazetă sau post de televiziune sau de radio se îndreaptă spre care dintre cele două extreme: propagandă și informare liberă. Iar testul este dat nu de concluziile dezbaterii, adică dacă înzestrarea cu avioane americane este sau nu benefică și în ce condiții, ci în modul în care este organizată: cu profesioniști sau cu propagandiști, chiar dacă aceștia din urmă sunt vopsiți în „analiști” ori „experți”, sau, măcar, sunt îmbrăcați în uniformă.

Așa că, știrea introdusă de descrierea prezenței domnului Oprea la ședința de partid de la Cluj-Napoca nu este că, încet-încet, luptătorii aerieni militari români vor ajuge să zboare F-16, ci că, cel mai probabil, cu această guvernare și cu publicul manipulat de aceaste mijloace de dezinformare în masă, acești urmași ai lui Coandă, Vuia sau Vlaicu vor ajunge să piloteze cozi de mătură, pe care să le călărască la marginea aerodromului, așa, ca să nu își piardă îndemânarea, licența și mâncarea gratuită.

Post Scriptum

Cineva mi-a atras atenția că piloții militari români nu merită cuvintele din încheirea articolului de mai sus. Ce vină au ei că nu primesc avioane de luptă trebuincioase meseriei lor?

Ca fiu de aviator și ca ofițer de aviație eu însumi, chiar dacă nu am fost pilot, cred că mă calific să fiu ceva mai colțuros cu cei care îmi sunt foarte apropiați și chiar dragi. Acești oameni nu pun numai pasiune și pricepere în arta zborului, ei își pun, deliberat, viața în joc în această meserie. Desigur, nu pentru masa gratuită fac ei lucrul acesta, ci pentru că au acel nobil și rar sentiment al sacrificiului personal pentru o realizare de excepție, care este zborul și, corolarul acestuia, lupta aeriană.

Însă, atunci când nu mai pot zbura, pentru că nu mai au cu ce, nu le mai rămâne ca simbolistică a acestei nobile meserii a armelor decât brevetul și popota.

Spunând acestea, nu încerc să mă scuz, ci doar să subliniez că principala vină pentru situația foarte proastă în care se află aviația miliară românească se datorează, într-o măsură semnificativă și aviatorilor militari.

Ce puteau face acești aviatori militari, vă puteți întreba, în condițiile în care politicul este la cârma apărării naționale? Puțini sunt în lumea asta cei care ar putea pretinde că înțeleg mai bine decât mine principiile conducerii civile și politice ale treburilor militare. Am scris despre aceste lucruri, iar ideile mele au fost publicate în străinătate, în mai multe limbi. Dar conducerea și răspunderea civililor aspura apărării nu neagă rolul fundamental al militarilor de a fi cea mai credibilă sursă de cunoaștere profesională a nevoilor și cerințelor de apărare, inclusiv privind capabilitățile de luptă.

Militarii trebuie să își facă auzită vocea de experți, mai ales atunci când văd cum se degradează continuu capacitatea de luptă a țării și de contribuție la apărarea comună în cadrul Alianței Nord-Atlantice. Nu este o scuză acceptabilă ca militarii să răspundă la observația de mai sus cum că noi le-am zis, dar ei, politicienii au spus că nu au cum să facă, că nu sunt posibilități.

În termeni atlantiști, acest procedeu se numește bottom-up approach, adică abordarea de jos în sus a problemei puterii militare a României. Iar politicienii au obligația să răspundă militarilor și țării la o asemenea abordare.

Prin 1984, „conducerea de partid și de stat” de atunci a „hotărât” diminuarea drastică a cheltuielilor de pregătire în aviația militară. Cu tot sistemul comunist de atunci, Aviația Militară nu a tăcut umilă și subordonată, ci a insistat vehement pe consecințele dezastruoase pentru apărarea țării pe care le va produce o asemenea decizie. Știu acest lucru pentru că am scris cu mâna mea documentul de analiză cu acele concluzii, trimis lui Nicolae Ceaușescu și prezentat în public personalului de conducere din Aviația Militară, în prezența ministrului apărării și a responsabililor politici de la nivel central.

Ce au făcut, în zilele noastre, aviatorii pentru a-și conserva capacitatea de luptă în și din aer? Nici măcar nu au reușit să capteze atenția comandantului forțelor armate și președinte de țară, ori recunoașterea faptului că luptătorii aerieni își pun viața în tehnica de zbor pe cale de degradare rapidă și, din ce în ce mai des, își pierd în zbor această viață.

Așa că, tăcuți și supuși, ei, aviatorii militari, rămân cu brevetele lor de zbor și masa gratuită la popotă. Să le fie de bine!

Politicianismul de criză

 Politicianismul este un cuvânt care numește o realitate rea, malefică, pe care o urâm intrinsec și de care trebuie să ne ferim ca dracul de tămâie, pentru că ne întunecă viața și ne-o face mai amară.

Este realitatea în care domeniul politicului este confiscat de un grupuscul de indivizi, cu scopul evident de a-l folosi în interes personal. Acest lucru nu ar trebui să ne deranjeze foarte mult, atâta vreme cât nu suntem răsăriți din cultura care a dat expresia celebră „să moară și capra vecinului”. Numai că adevărata caracteristică a politicianismului nu este că acei câțiva, cocoțați în funcții de partid și de stat, se înfruptă, cu lăcomie de nesătui, din banul public, ci că, făcând asta, produc mult rău celorlalți, care nu sunt cu ei sau nu sunt ca ei.

Iar corolarul politicianismului este că aceiași politicieni explică, cu seninătate, acelor mulți și nenorociți, că așa și trebuie să fie, că ei, veroșii și hulpavii, vor, de fapt, binele poporului și că numai ei pot să aducă acel bine, prin năpăsuirea prezentă a bietului popor, căruia îi va fi, cu siguranță, mult mai bine în viitor, cu condiția ca acum să tacă și să înghită. Cei mai abili promotori ai politicianismului merg chiar mai departe și cer de la același popor să îi aclame și să îi spele în băi de mulțime, pentru simplul fapt că există, spre binele general.

Mai este important de reținut că politicianismul tinde să confiște întregul domeniu politic, astfel încât nici un alt partid politic și nici un politician adevărați să nu mai poată activa în acel domeniu, în special, pentru a nu fi reprere sau exemple de referință. În principiu, cea mai comună formă de îndepărtare a acestora este coruperea cu bani, funcții și demnități publice. Dacă aceasta nu are succes, atunci se merge pe ridiculizarea respectivului partid sau politician ca fiind nesemnificativi, sau pe totala lor discreditare publică.

Politicianismul nu are culoare politică. Deși este un „ism”, la fel ca realismul, liberalismul, comunismul, conservatorismul și alte curente de gândire politică, politicianismul nu are nici o ideologie, iar promotorii lui nu sunt politicieni, ci politicianiști. Ei nu „îmbrățișează” ideologii, nici de dreapta, nici de stânga, ci își însușesc doar acele mecanisme verificate prin care pot fura din averea publică cu legea în mână și pot, în același timp, prosti publicul care îi privește, îi admiră și îi votează.

Faptul că politicianismul este promovat de mai multe partide, care se declară ca făcând parte din „familii politice” consacrate, se datorează exclusiv unor aranjamente ale politicianiștilor, din care să rezulte o diversitate suficient de mare de asemenea partide, pentru a disimula absența ideologiilor și curentelor de gândire politică. Semnul cel mai vizibil al politicianismului ca domeniu văduv de orice ideologie este capacitatea imensă de migrare a „membrilor” dintr-un partid în altul și înapoi.

De câte ori veți vedea un partid care nu are o școală proprie de gândire adevărată și funcțională, care nu cheltuiește bani și nu face eforturi proprii pentru studii teoretice și analize aprofundate ale realității, care nu are proprii săi ideologi sau nu apelează la mințile luminate ale nației sau ale lumii pentru completarea unui proces intern de clarificare teoretică, puteți fi siguri că un asemena partid este exclusiv unul politicianist, chiar dacă se declară de stânga sau de dreapta, ori adoptă culorile tradiționale ale curentelor politice mondiale.

Mai mult, dacă vreți să vedeți ce partide sunt de natură politicianistă, înainte de a avea dovezi despre cum fură ele, cu veselie, din banul public, uitați-vă la instrumentele de putere internă, din structurile lor. Pentru organizarea internă și, în special, pentru „munca de cadre”, asemenea partide se bazează exclusiv pe serviciile secrete, care pot fi de stat, dacă partidul este la putere, sau pot fi private sau oculte, dacă partidul este în opoziție. Legăturile dintre membrii marcanți ai acelui partid se fac pe bază de șantaj și corupție, combinate cu încuscriri și aranjamente sau scheme de împărțire între ei a averilor acumulate prin delapidarea celor mulți.

În aceste partide se formează „poli de putere” pe criterii nebănuite și, mai ales, nedeclarate. Nimeni nu înțelege sau nu poate să explice cum de ajunge cineva în fruntea partidului, fără nici un merit evident, nici din punct de vedere organizatoric, nici ca inteligență, cultură sau educație, nici măcar din perspectiva unei apariții publice plăcute. Dacă acest personaj este susținut de alții, care mai înseamnă ceva și ca indivizi, atunci el sau ea este ori un personaj de paie, o marionetă trasă de sfori ca să nu se vadă alticineva în scenă, ori este proprietarul sau proprietara unor instrumente de putere nebănuite, cum sunt dosarele, filmele compromițătoare, dovezi ale infracțiunilor săvârșite anterior, mituirea cu bani sau cu foloase și altele asemenea.

Și reversul este la fel de edificator. Într-un mediu politicianist, îndepărtarea unui figuri vizibile din funcția de partid se face pe alte temeiuri decât pe cele statutare sau de bun simț, iar explicațiile publice ale acelei îndepărtări capătă accente ridicole, pentru că le lipsește credibilitatea. Bineînțeles că există motive temeinice atunci când este dat jos vreunul din vârful ierarhiei, numai că acele motive nu pot, sub nici o formă, să fie făcute publice, deoarece țin de natura și substanța conspirative ale organizării politicianiste.

Interesant este că metodele și uneltele de lucru pentru „închegarea” acelor „poli de putere” sunt specifice serviciilor de spionaj, ce au dezvoltat astfel de procedee și mijloace, de-a lungul secolelor, pentru a cunoaște mai bine și, mai ales, pentru a controla situația din alte state unde respectivele servicii se aflau și mai sunt și astăzi în misiune.

De aici rezultă doar două posibilități credibile: ori politicianismul este organizat, condus și realizat de foști spioni, care asta știu, asta fac, ori este organizat, condus și realizat de spioni activi, care au misiunea primită de la „centrală” de a controla România și prin intermediul domeniului politic. Pentru nici una dintre aceste două alternative nu avem nici o dovadă. Pentru că, dacă am avea, atunci întregul eșafodaj al politicianismului s-ar prăbuși, prin desconspirare. Norocul nostru, al publicului, este că, din când în când, în jocurile lor de putere, ei se desconspiră singuri, sau se desconspiră unii pe alții.

Acesta este politicianismul în forma sa naturală și în condiții normale de mediu.

Numai că, de vreo trei-patru ani încoace, a venit criza peste noi. Iar criza, în general, și criza asta, în special, constituie o realitate nouă, pe care politicienii nu pot să o identifice, să o înțeleagă și, mai cu seamă, să o stăpânească, adică să o controleze. Atunci, cei care se dedau la politicianism, care sunt încorporați în sau măcar mimează activitatea de serviciu secret, sunt cei mai descumpăniți și reacționează cel mai aberant, pentru că își văd amenințate schemele de furt legal din averea poporului. Iar prima lor reacție este de negare a existenței crizei.

De aceea, cel mai proeminent exponent al politicianismului românesc, domnul Traian Băsescu, actualul președinte al României, a refuzat cu obstinație să recunoască faptul că România urma să intre în criză, la începuturile crizei mondiale din 2008, apoi a negat cu vehemență că statul al cărui președinte este s-ar afla în criză, pe parcursul anului 2009, ori, a acceptat să recunoască doar că România a intrat așa, un pic, dar a ieșit repede, cu ocazia alegerilor prezidențiale din acel an, ca, mai apoi, să declare răspicat că nu este criza noastră și că nu trebuie să facem nimic altceva decât să așteptăm ca ea, criza, să fie rezolvată de străinătate. Abia după doi ani, a început domnul Băsescu să vorbească de criza românească, în momentul târziu, când și-a asigurat spatele prin aranjamentele de culise cu funcționarii Fondului Monetar Internațional și ai Băncii Mondiale, cu care a convenit să împartă banul public românesc.

În situații de criză, politicianismul este scos la iveală în ambele sale ipostaze, și de furt masiv din bunăstarea publică și de vorbe goale despre binele poporului. Asta pentru că, în asemenea situație, se îngustează semnificativ bazinul popular de unde politicienii pot fura, iar evenimentele se succed mult mai rapid, astfel încât publicul poate vedea cu ochiul liber despre ce sunt, cu adevărat, acele vorbe goale.

Problema cea mare a politicianiștilor peste care a dat criza este că ei nu au nici un instrument teoretic sau procedural pentru a găsi soluții sau măcar pentru a face față situațiilor impuse de criză. Dar nici nu își pot permite să se dea la o parte și să lase pe alții să gestioneze statul în vremuri de criză, pentru că re-accederea la putere este mult mai dificilă și mai constisitoare decât menținerea la putere.

Ei, oricum, nu erau capabili de o guvernare corespunzătoare nici în condiții normale, pentru că nu au fost niciodată pregătiți pentru aceasta, nici teoretic, nici ca experiență anterioară ajungerii în funcțiile publice. Tot ce știu și pot ei este cum să fure de la stat și să scape nepedepsiți. Cu atât mai puțin pot fi ei, politicianiștii, capabili să „gestioneze” un guvern și o țară aflată în criză, într-o lume dată peste cap de aceiași criză.

Tendința naturală a politicianismului este ca, odată ajuns la putere, să se conserve și să se permanentizeze acolo. Numai că se întâmplă ca actuala criză să le pună serios în pericol dezideratul conservării puterii, prin desconspirarea intențiilor delapidatoare și a vorbelor populiste fără nici o acoperire. Mai ales când, în alte state de pe continent, guvernele de tip politicianist sunt date jos printr-o combinație de presiuni interne și comunitare. De aceea, această tendință conservatoare ajunge să se prelungească în autoritarism sau, mai mult chiar, în dictatură. Cu păstrarea aparențelor democratice, pe cât se poate, desigur.

În practică, acest lucru se manifestă pe coordonatele obișnuite ale operațiilor de spionaj: clandestinitate, manipulare, înșelare, discreditare, corupere și șantaj.

În vederea trecerii politicianismului în autoritarism, am asistat, în România ultimilor trei ani, la concentrarea puterii executive într-un singur pumn autoritar, cel al președintelui de țară, concomitent cu denaturarea funcțiilor celorlalte puteri ale statului, respectiv cea legislativă și cea judecătorească.

Parlamentul a fost total scos din ciclul de putere, negându-i-se dreptul la deliberare parlamentară asupra actelor supuse legiferării și impunându-i-se ca singură modalitate de emitere a legilor formula asumării răspunderii executivului.

Cum a fost posibil acest lucru? Exact prin metodele enumerate mai sus. Politicienii puterii și o parte din cei ai opoziției, care aveau legături clandestine cu diverse servicii secrete au fost capacitați să ia, necondiționat, apărarea puterii executive și Regimului Băsescu, creându-se astfel o majoriate nedemocratică în Parlament. Cei neconvinși de puterea exercitată asupra lor de serviciile secrete românești sau străine, oficiale sau private, au fost „dați pe mâna procuraturii”, care s-a transformat fără rușine într-o unealtă de manipulare a voinței parlamentarilor, asemănătoare cu poliția politică.

Concomitent, actuala putere a luat măsuri legislative și executive de controlare și îngrădire a posibilităților de manifestare a grupurilor sociale sau profesionale ce, în trecut, s-au arătat că pot exprima opinii independente și/sau că pot acționa liber pe scena socială sau chiar politică. Cel mai adesea, pentru aceasta, executanții puterii au folosit tactica propunerii răului celui mai mic. Respectiv, au acționat  asupra unor grupuri cum sunt bugetarii, pensionarii, militarii sau polițiștii, precum și asupra sindicatelor, deși acestea nu au reprezentat niciodată o problemă reală pentru guvernare, cu mesajul explicit că, dacă nu stau în banca lor și nu tac, răul care se va abate asurpa lor va fi mult mai mare decât cel de a accepta o guvernare autoritară, chiar dacă aceasta se îndreaptă spre dictatură.

Aceste grupuri și altele asemenea au fost private de posibilitatea de a se organiza, prin discreditarea leaderilor și ridiculizarea capacității lor instituționale, au fost „trase semnale” că veniturile lunare ale celor care compun aceste categorii sociale sau profesionale ar putea fi afectate într-o măsură și mai mare decât până acum, locurile de muncă ale celor activi și drepturile sociale ale celor pensionați au fost clar puse sub semnul întrebării, cu mesajul explicit că cei care nu susțin puterea își vor pierde fie locurile de muncă, fie o bună parte din pensie.

Publicul larg a fost și mai este supus unei operații complexe de dezinformare și înșelare, atât prin intermediul mijloacelor de informare în masă, cât și al relațiilor informale și al rețelelor de socializare fizice sau virtuale. Temele mesajelor cu scop dezinformativ au fost reduse la câteva esențiale, care vizează totala discreditare a oricărei posibile sau măcar probabile alternative politice la guvernare, refacerea unei părți a credibilității pierdute a actualei coaliții de guvernare pe temeiuri externe, cu contribuția unor agenți ai finanțelor sau chiar ai guvernelor străine, care au primit misiunea să laude actele executive ale Guvernului Boc și Regimului Băsescu, precum și exacerbarea ideii de singularizare a „soluțiilor” la cele aflate în portofoliul actualei puteri politice. La periferie, s-au menținut și formulele consacrate de inundare a agendei de discuții publice cu teme irelevante.

Pe plan extern, actuala mișcare politicianist-autoritaristă, după ce a fost, ani de zile, privită cu rezervă și circumspecție, a declanșat acum o ofensivă fără precedent de oferire a unor avantaje nevisate partenerilor internaționali sau guvernelor naționale care ar susține sau măcar nu ar combate această guvernare, în condițiile în care s-ar permanetiza la putere, prin acțiuni dictatoriale.

Așa cum au fost prezentate aici, lucrurile par foarte serioase și bine puse la punct. Politicianismul pare de nestăvilit, chiar în condițiile crizei actuale. Viitorul nostru, al celor mulți și neînregimentați în gașca politicianiștilor, pare mai sumbru decât era pe vremea comunismului de acum două decenii. Nimeni nu pare că ar fi rămas capabil să sară în ajutorul publicului român năpăstuit.

Și chiar așa și este.

Numai că esența însăși a politicianismului este că acesta trăiește pe seama publicului. Fără de public,  fie că este de criză sau de vremuri bune, politicianismul nu ar mai putea exista, așa cum nu poate exista nici un parazit fără gazda sa. Este, deci, de datoria publicului să decidă dacă mai vrea să accepte acest flagel pe trupul său, ori nu. Și nimeni altcineva nu poate hotărâ asupra acestui lucru, decât fiecare membru al publicului. Spre binele său individual și atât.

Căci binele colectiv este întotdeauna suma celui individual, deși mesajul politicianiștilor este că el, binele, va pogorâ din ceruri, la semnul întâiului politicianist al neamului.

Text publicat inițial în Clubul Cetățenilor Români

Nerro către parlamentari

Dragă Mara

Salut, eu sunt Nerro. Am citit scrisoarea ta pe blogul lui Hari şi m-am gândit sa spun şi eu ceva . Eu sunt câine de apartament, dar aş da orice să stau şi eu mai mult afară . Până acum vă invidiam pe cei ca tine, câinii comunitari, pentru libertatea de mişcare, voi vă puteţi deplasa pe unde vreţi, vedeţi locuri noi, vedeţi feţe noi, marcaţi locurile de câte voi vreţi, pe când eu  nici la wc nu merg când vreau eu, mă duc când are chef colegul de apartament. Voi vă întâlniţi şi vorbiţi de câte ori vreţi voi, vă mai ciondăniţi, vă mai certaţi dar trăiţi între voi, în grup, vă cunoaşteţi şi vă respectaţi. Eu sunt obligat să ascult toată ziua televizorul şi să ascult ce spun oamenii . Să ştii că nu e o plăcere să vezi mereu aceleaşi feţe la tv  vorbind fără să te întrebe dacă vrei să îi asculţi, spunând aceleaşi prostii, jignindu-se, certându-se, deşi sunt totuşi oameni, aceeaşi rasă, aceeaşi blană. Eu te invidiam şi voiam să fiu cu tine, dar din ceea ce am auzit că au votat oamenii acum  pentru voi, nu cred că mai e cazul. Dar am să scriu o scrisoare către ei, cei ce au votat şi am să te rog pe tine să îi dai lui Hari să le-o trimită, că văd că poate.

NERRO CĂTRE PARLAMENTARI: 

   Domnii mei ,  

Nu e zi să nu mi se împuie capul cu prostiile pe care le faceţi. În casă, la tv, la discuţiile pe care le poartă colegii mei de apartament cu vecinii sau neamurile care vin pe la ei, pe stradă când mă mai iau pe la piaţă sau când mă scot la plimbare, nu aud altceva decât înjurături, şi blesteme la adresa voastră, de parcă voi parlamentarii nu aţi fi oameni şi v-aţi propus să vă decimaţi fraţii.  Voi  sunteţi cumva o specie şi ceilalţi români altă specie?  Ce aveţi, măi bipezilor, de împărţit de vă tot muşcaţi unii pe alţii ? Uitaţi-vă la noi. Ne vedem fiecare de spaţiul nostru, îl marcăm ca să ştim fiecare pe unde avem voie să mergem şi pe unde nu, când ne vedem sau ne întâlnim pe stradă nu ne repezim să ne sfâşiem cum am văzut la tv că faceţi voi în şedinţe, ne mirosim un pic ne învârtim unul pe lângă altul şi apoi fiecare cu drumul lui. Iar când câte unul mai arţăgos, face ca voi în parlament, arătându-şi colţii aşa ca sa impresioneze, cine îşi pune mintea cu el ?

La noi ierarhiile sunt clare, nu ne ciondănim ca proştii pentru orice os, respectăm dreptul primului venit, iar dacă eu primesc mâncare, nu vine altul să mi-o ia, pentru că ştie orice câine că nu poţi lua nimănui ce e al lui, chiar dacă eşti mort de foame. Păi voi vă furaţi oasele unul la altul, cum capătă unul un ciolan cum sare toată haita pe el şi sunteţi în stare să vă sfâşiaţi pentru o ciozvârtă. Ba mai mult, am auzit tot la tv  că  luaţi salariile şi pensiile, ajutoarele celor mai slabi ca voi, care nu se pot apăra.  Cine v-a învăţat asta, că noi câinii nu ne punem pielea la bătaie pentru ceva ce nu ne aparţine. De la voi au învăţat şi verii mei rottweilerii şi pitbullii să se bată ca proştii, să muşte în stânga şi în dreapta, să facă rău fără motiv. Pe voi ar trebui să vă eutanasieze,voi faceţi mai mult râu decât noi. Vreţi să ne omorâţi. Cu ce drept? Voi vreţi egalitate , dar nu pentru căţei. Cine vă dă vouă dreptul să decideţi asupra vieţilor noastre? Când Dumnezeu, stăpânul nostru, vă ia averile, sănătatea sau vieţile, vă smiorcăiţi ca pisicile şi vă simţiţi nedreptăţiţi. Noi ce trebuie să facem acum, să ne bucurăm, să vă mulţumim, să dăm din coadă sau să sărim la gâtul vostru? Avem decenţa să ne păstrăm demnitatea şi nu facem scandal, dar să vă ferească Dumnezeu de cei ce v-au copiat obiceiurile, cei care nu mai sunt câini, sunt oameni după apucături. Când veţi încerca să îi prindeţi o să le simţiţi colţii.

Vi se pare că suntem prea mulţi? Dar voi câţi sunteţi? Când v-aţi numărat ultima oară ? Şi nu mă faceţi să spun că printre voi sunt mai mulţi câini decât pot eu să număr într-o zi. Nu mai târziu de azi v-am văzut la tv  cum v-aţi încăierat pe un scaun de pe care încă nu se dăduse jos cel care îl avea pe semnătură. Ce e asta? Păi, pe lângă voi, noi suntem căţeluşi de ţâţă.

Ce rău v-am făcut noi ? Noi nu furăm , abia dacă mai găsim ceva pe la gunoaie că nici acolo nu mai avem loc de homelessi voştri care strecoară şi sticlele de ulei, şi când pleacă lasă un miros de fum şi nespălat de ni se întoarce stomacul pe jos. Cu ei ce faceţi, pe ei nu îi eutanasiaţi, că duc aceeaşi viaţă ca şi noi, trăiesc ca şi noi, se muşcă şi omoară între ei mai râu ca noi şi au mai mulţi purici decât putem noi creşte într-o viaţă. Iar unii dintre ei comit violuri, crime , furturi. Aţi auzit de vre-un câine învinuit de viol, de furt , de luare sau dare de mită, de crimă cu premeditare, de evaziune fiscală, de corupţie, de trafic cu carne vie sau moartă? Păi voi sunteţi cei care aţi inventat toate relele din lume, şi tot voi daţi vina pe noi că producem probleme societăţii. Care societate? Nu mă faceţi să spun ce am auzit despre Voicu, fraţii Cămătaru,  ălaaaaaa, cum îi spune, cumătrul ălaaaaaaa… Modialu ham ham ham, clanurile din Giurgiu unde nu se mai aud câinii din cauza lor, că acum auzi în Giurgiu numai de butoane, de Apostu, Blejnar, vameşi, şi alţii de care  nu mai spun că vă fac de râs de tot.

 Am auzit la tv toate astea şi să nu credeţi că noi dacă nu lătrăm, nu ştim . Numai la voi, cum îşi prinde unul laba la uşă cum latră tot ce ştie şi spune şi ce a visat ca să scape. Păi cine e om şi cine-i câine ? Cine ar trebui eutanasiaţi, noi sau voi?

 Spuneţi despre noi că umblăm după căţele în călduri, bitchies cum le mai spuneţi în engleză, dar noi facem asta doar de câteva ori pe an şi  şi  atunci pentru a respecta legile naturii, nu pentru că alergăm după plăceri. Dar voi, care aveţi neveste acasă şi umblaţi după piţipoannce cu fiţe, bitches cum le spuneţi tot voi, cu ce drept ne faceţi nouă morală? Ale noastre sunt fete mari pe lângă fiţoasele voastre, care îşi ridică coada de câte ori văd o maşină mai procopsită sau miros un portofel plin cu euroi. Ruşine să vă fie, şi să nu le mai spuneţi fetelor noastre cum e spuneţi alor voastre, că nu se compară.  

 Cu ce drept faceţi voi legi pentru noi ? Cine v-a acordat acest drept? Pe noi ne-aţi întrebat dacă vrem ? Vă purtaţi cu noi de parcă voi aţi fi Dumnezei. Dar voi, cum v-aţi simţi dacă noi am instaura legea junglei la voi în parlament ? Dar nu mai e nevoie, deja aţi instaurat-o voi, uitasem. CU CE DREPT DECIDEŢI VOI PESTE VIEŢILE ALTORA FĂRĂ SĂ ÎI ÎNTREBAŢI? CINE VĂ CREDEŢI ? Voi daţi legi pe care nici măcar voi nu le respectaţi şi vreţi acum să le respectăm noi. Noi ne respectăm legile date de Dumnezeu, legi nescrise, dar păstrate cu sfinţenie:

•                Nu lătrăm la lună, respectăm orele de somn. Doar oameni am văzut făcând asta şi dădeau vina tot pe noi. Nu dau nume.
•               Noi nu muşcăm mâna care ne hrăneşte. De voi nu mai spun. Toţi aveţi mâinile muşcate şi dinţii rupţi.
•              Noi nu ne omorâm părinţii. Voi vă înjunghiaţi pentru un  metru de pământ.
•             Noi îi respectăm pe cei mai mari ca noi, respectăm ierarhiile, nu o să vedeţi un căţeluş de pluş sărind la gâtul unui Alsacian . La noi, dacă  un  câine lup-poliţist spune unei javre să iasă afară din cuşcă, în trei secunde e javra ieşită cu coada între picioare şi fuge de abia se ţin purecii pe el. La voi, cei care au băgat coada între picioare au fost lupii.
•            Noi nu sărim la gâtul nimănui, dacă nu suntem atacaţi. La voi, ăia de îşi spun apărătorii democraţiei, sar la gâtul cui vor ei, fără să dea socoteală nimănui.
•          Noi am putea să controlăm totul, aţi văzut în ferma animalelor, dar nu o facem, am văzut ce aduce puterea şi nu o mai vrem, noi învăţăm din greşeli şi din cărţi. Voi, de ce le faceţi dacă nu le citiţi şi nu învăţaţi?

Lista ar putea continua dar mă opresc, că îmi e ruşine de ruşinea care ar trebui să vă cocoşeze pe voi.

Apropo de învăţat, aţi avut un caz din care nu aţi învăţat nimic. Am văzut şi eu filmul Planeta Maimuţelor. Cum v-a plăcut când eraţi trataţi cum suntem noi acum ?Aşa e că nu a fost prea plăcut? Atunci de ce vă purtaţi aşa cu noi? De ce nu ne lăsaţi să trăim cum ne-a lăsat Dumnezeul nostru al tuturor? Nu vă e teamă că o să se întoarcă iarăşi  roata şi veţi sta voi în cuşti şi noi vă vom arunca oase să roadeţi ? Cum aţi suporta să trăiţi pe o PLANETA A CÂIILOR? Eu zic că ar fi mai bine pentru toţi.

 Vă mai spun un secret: Să nu vă mai credeţi deştepţii pământului, că nu sunteţi. Vreţi dovada? Ia puneţi mâna şi gândiţi. Noi înţelegem tot ce spuneţi indiferent în ce limbă aţi vorbi. Voi nu vă înţelegeţi între voi, vorbiţi limbi diferite, dar noi le înţelegem pe toate. Voi câţi vă puteţi lăuda că ne puteţi înţelege când vă vorbim?  A fost parcă unul de îşi spunea doctor Dolittle, iar voi aţi făcut mişto de el şi l-aţi ridiculizat. Unul singur din miliardele de oameni a putut fi dresat şi a făcut ce spuneam noi, unul singur! Atât. Iar noi toţi înţelegem ce spuneţi şi vreţi voi, în orice limbă aţi vorbi. Noi vorbim o singură limbă toţi, dar voi tot  nu aţi învăţat-o în milioane de ani. Ce spuneţi, savanţilor?

Mă opresc aici şi vă sugerez să vă băgaţi minţile în cap până nu vor fi iarăşi animalele la putere iar voi veţi scrijeli pereţii peşterilor. Cu legile voastre şi comportamentul vostru, acolo veţi ajunge. Să nu ziceţi că nu v-am spus. Apropo, am auzit că e unu mare la voi care încercă să latre şi el, dar nu a învăţat tot lătratul si spune ha în loc de ham. Ce faceţi cu el când va învăţa să spună ham, îl eutanasiaţi şi pe el ?

Nerro

Cu sprijinul colegului de apartament, Neacsu Marin

Mara și legea

 Bună ziua! Numele meu este Mara și sunt un câine născut pe stradă. Vă scriu pentru a vă spune părerea mea despre recent adoptata lege privind câinii fără stăpân. Bineînțeles, eu nu știu nici să scriu nici să vorbesc omenește. Dar gândesc și mă exprim în limbajul meu și l-am rugat pe Hari să îmi traducă aceste vorbe și să le pună pe hârtie.

De la început, trebuie să vă spun că eu înțeleg foarte bine ce este aceea o lege. De când m-am născut, am știut că sunt reguli pe care trebuie să le respect, pentru a putea conviețui între ceilalți câini, precum și între oameni. Foarte repede, am învățat regulile câinilor, care sunt simple, clare și se transmit din generație în generație nealterate. Ceva mai greu mi-a fost cu regulile oamenilor, pentru că aceste se schimbă foarte frecvent, iar cei care le fac sunt primii care nu le respectă sau le încalcă cu bună știință. Nici acum nu pot spune că înțeleg de ce fac ei asta.

La noi, la câini, de fiecare dată când încălcăm o regulă, suntem pedepsiți pe măsură. Nu există să fim iertați, deși ne pare imediat rău și arătăm asta cu clariate, prin adoptarea unei poziții umile sau chiar prin trântitul pe spate cu burta în sus. Dar nici nu există să fim pedepsiți fără motiv, ori să scăpăm nepedepsiți, pentru că suntem mai mici sau mari, ori suntem sau nu protejați de cei mai mari dintre noi.

La oameni, am văzut deja, în scurta mea viață, cum mulți dintre cei care fac rău și nu respectă nici o regulă sunt lăsați în pace de ceilalți oameni, care chiar se iau și de noi, câinii, când încercăm să le arătăm că sunt vinovați și ar trebui pedepsiți, ca să nu mai facă altădată.

Eu nu mă uit la televizor, pentru că sunt câine ținut pe afară, dar am tras cu urechea la discuțiile oamenilor și am aflat că s-a dat o lege privind animalele ca mine. De la început, mie mi s-a părut curios că s-a dat o asemenea lege abia acum, în noiembrie 2011, când eu credeam că o lege există deja, de am fost eu luată de pe stradă și închisă în adăpost, astă-primăvară. Și am crezut că tot pe baza unei legi în vigoare a putut veni Irina să își aleagă un câine, atunci când m-am străduit eu foarte tare să mă vadă pe mine și să mă placă și să mă ia pe mine și nu pe altul acasă. Chiar și hârtiile pe care le-au făcut oamenii ca să plec cu Irina trebuie să fi fost întocmite pe baza unor reguli legale, altfel n-ar fi avut nici o valoare și nu le-ar mai fi scris și semnat nimeni.

Deși eliberarea mea din adăpost a început cu o operație de sterilizare, eu m-am bucurat nespus de mult că Irina a putut să mă ia de acolo, pentru că nu îmi era deloc bine, nici mie, nici celorlați câini din adăpostul ăla, de stat. Așa că am crezut că legea aceasta de acum este menită să îi oblige pe oameni să fie mai buni și mai miloși cu noi, câinii fără stăpân. Pentru că eu cred că este responsabilitatea lor să facă așa, după ce ne-au luat strămoșii din sălbăticie și i-au domesticit, cu mulți ani în urmă, precum și după ce ne-au lăsat, mai de curând, pe stradă, de capul nostru, deși noi am fi vrut să trăim tot printre oameni, pe lângă casele lor, așa cum a fost menirea noastră de la începutul începuturilor.

Când colo, aflu că singurul motiv pentru care s-a dat această lege este ca să fim omorâți cu acte în regulă, cu toții. Cică, legea cealaltă, pe baza căreia am ajuns eu de pe stradă în adăpost și apoi în grija Irinei și a lui Hari, nu le dădea voie „autorităților” să facă acest lucru.

Sau, cel puțin, așa au zis cei care au adoptat legea cea nouă, precum și cei care au susținut-o și se bucură acum de ea.

Eu l-am auzit însă pe Hari spunând că el este convins că singurul motiv adevărat al celor care au votat legea a fost ca să aibă ei, împreună cu ceilalți de la guvernare, o sursă legală de venituri suplimentare pentru partidul lor, în vederea alegerilor, precum și pentru luat la ei acasă, să își facă familiile și prietenii și mai bogați decât sunt acum, pe seama noastră.

Hari are întotdeauna dreptate, nu atât pentru că este șeful haitei mele, ci pentru că este deștept, informat și drept. Dar, în cazul acestei legi, nu pot spune că este așa cum zice el. Ne vom da însă seama foarte repede despre ce este vorba, că alegerile nu sunt chiar așa departe.

Mie mi se pare că cei care au susținut această lege sunt de două categorii. Sunt cei despre care zice Hari că vor să facă bani de pe urma uciderii noastre și sunt cei care vor să nu mai știe de noi, să nu ne mai vadă pe străzi. Aceștia din urmă sunt convinși că omorârea noastră este singura soluție viabilă pentru rezolvarea „problemei”.

Vom vedea în câteva luni de zile dacă vor mai fi câini vagabonzi pe străzi. Dacă scopul real este îmbogățirea partidului și a celor care fac pe autoritățile, așa cum zice Hari, atunci vor mai fi câini maidanezi, pentru că interesul lor, al „autorităților, este doar să „raporteze” că au omorât cât mai mulți câini și să ia din banii publici, nu să și „scape” străzile de ei.

Adică, într-un oraș cu o sută de câini fără adăpost, „autoritățile” vor trece în acte eutanasierea a o mie de câini, dar vor ucide, în realitate, vreo câteva zeci și vor lăsa alte câteva zeci de prăsilă, pe străzi, ca să mai poată trece în acte omorârea altor mii și la anul, sau mai încolo.

Deci, destul de curând, vom putea să ne uităm în bugete și pe străzi, să vedem cine are dreptate, ucigașii de câini nevinovați sau Hari. Mie, oricum îmi pasă că alți căței, mai puțin norocoși decât mine, vor trebui să sufere fără absolut nici o vină, alta decât cea de a se fi născut câini. 

NOTA BENE: Pisoiul din filmulețul de mai sus este complet orb. După părerea „politicienilor” și „susținătorilor legii” despre care vorbește Mara mai sus, el ar trebui „eutanasiat”, pentru că este handicapat și fără stăpân.

Și este fără stăpân, deoarece, în apartamentul unde a fost filmat, el este doar musafir, până își găsește o familie adoptivă.

Observatorul politico-propagandistic

 „Președintele Barack Obama, vicepreședintele Joe Biden, secretarul general al NATO și Președintele României, Traian Băsescu” au fost nominalizați, în această ordine și cu această grafie de domnul general (r) profesor universitar doctor Gabriel Oprea, ministrul apărării naționale. Excelența sa, domnul general (r) profesor universitar doctor Gabriel Oprea, ministrul apărării naționale, a alcătuit această listă scurtă, dar vânjoasă, cu „mari lideri mondiali” care „vorbesc de armata română și de profesionalismul armatei române” pentru că acest lucru îl face să fie „foarte onorat”.

Fără să trecem mai departe, trebuie să precizăm aici, pe loc, că numele secretarului general al NATO nu a fost menționat de domnul ministru nu pentru că îi scapă acest nume, chiar dacă este cel al unui „mare lider mondial”, ci pentru că este prea greu de pronunțat de domnia sa. Încercați și dumneavoastră să ziceți Anders Fogh Rasmussen, ca să vă comparați inteligența cu cea a ministrului apărării române. Ei, ce ziceți?!?

Inițial, vorbele excelenței sale, domnului așa și mai departe Oprea de la apărare, au fost împărtășite unor „factori de decizie din Statul Major General”, pe care i-a „întâlnit” cu ocazia împlinirii a 152 de ani de existență a Statului Major General. Apoi au fost consemnate de publicația săptămânală „Observatorul militar”, în numărul 45 (1130) din 16 – 22 noiembrie 2011. Și mai apoi, Adevărul Patrician a „descoperit” că această publicație militară este destinată propagandei de partid și cultului personalității politicienilor din „conducerea” ministerului și a țării, lucru care mi-a atras atenția. În sfârșit, am ajuns și eu să văd despre ce este vorba.

Așa că vă împărtășesc și dumneavoastră ce am văzut pe acolo.

De la început, trebuie să mărturisesc faptul că nu am găsit deloc indicii că această publicație prestigioasă, care și-a clădit renumele de-a lungul existenței sale de peste 150 de ani, se dedă în zilele noastre la propagandă politico-idelogică și pupincureală umilă la adresa înalților demnitari de partid și de stat. Din contră, chiar dacă nu își asumă sub semnătură textele, redacția „Observatorului militar” duce o campanie acerbă de discreditare și ridiculizare a acestor „conducători”, precum și a subordonaților în uniformă ai acestora.

Cum alftel decât ca pe un text umoristic am putea trata „reportajul” din care am extras lista „marilor lideri mondiali” de mai sus, care îl include și pe președintele Băsescu, bineînțeles cu P mare, spre deosebire de președintele american, anunțat cu p mic, probabil ca să compenseze că unul a fost menționat înaintea celuilalt mare lider mondial.

Și asta nu ar fi nimic. Tot articolul este o superbie de umor voluntar. Textul se intitulează „Statul Major General – 152 de ani”, este introdus de știrea că, la 12 noiembrie 1859, Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul de înființare, ca, apoi, să continue cu ce a făcut și a zis Oprea, care și apare, în imaginea însoțitoare, în prim-plan, pe când șeful structurii sărbătorite este plasat modest, în planul secund, unde îi și este locul.

Mai departe, simplul fapt că redă spusele acestui politician cu grade și funcție ministerială este un fapt umoristic. Excelența sa, domnul Oprea este spumos în tot ce spune, chiar dacă textul este editat și corectat, ca să aibă înțeles, față de spusele instantanee, care nu au niciodată nici o noimă, dacă sunt alcătuite din mai mult de șase cuvinte consecutive.

Iar, în dorința de a rotunji artistic momentul de ridicol, articolul anonim conține și ce a zis „generalul-locotenent Ștefan Dănilă, șeful S.M.G.”, care nu se dezbară de apucătura caraghioasă de a se afișa cu eghileți în pozele oficiale. Astfel, publicația consemnează, cuvânt cu cuvânt și literă cu literă, următoarele: „În calitatea mea de șef al Statului Major General, pot raporta în orice moment ministrului apărării naționale și Președintelui României că armata este gata pentru îndeplinirea misiunii, pentru că știu că fiecare dintre dumneavoastră nu va ezita nici o clipă să își asume nici o sarcină încredințată, oricât de dificilă”.

Deși sunt convins că ați sesizat și savurat umorul acestor vorbe ostășești, nu mă pot abține să nu le comentez, chiar dacă acest demers poate arăta la fel cu tentativa de explicare a poantei unui banc.

În primul rând, domnul Dănilă crede și spune că funcția de șef al Statului Major General este „o calitate”. Probabil că nici educația, nici pregătirea domniei sale nu au fost atât de avansate încât să știe că orice calitate se dobândește prin efort personal, spre deosebire de o funcție în care ești numit, pe diferite criterii, între care nu trebuie neapărat și nici nu par să se situeze și calitățile, mai ales cele profesionale.

În al doilea rând, dacă domnul Dănilă vrea să raporteze cuiva, poate să raporteze Parlamentului României, care este reprezentantul poporului pe care ar trebui să îl apere armata și care este investit cu funcțiile de control și supervizare democratice ale puterii militare. Ministrul și președintele sunt la fel de răspunzători de actul de producere al acestei puteri ca și generalul nostru, deci ar trebui să știe pe ce se bazează ei, fără să aștepte să le spună domnul Dănilă. Numai că, probabil, acest general a rămas la mentaliatea de șef de escadrilă, care consideră că și-a făcut datoria dacă raportează comandantului de unitate și, eventual, comandantului Aviației Militare. Modest, deh...

În al treilea rând, care este misiunea despre care vorbește omul nostru? Este un total mister, provenit din propria sa gândire contorsionată. Aici este menționată misiunea armatei, pe când, cu o propoziție mai înainte, domnul nostru menționa misiunea Statului Major General, să „pregătească și să conducă forțele în vedrea desfășurării acțiunilor militare întrunite în spațiul de interes strategic al României”. Nu știm cine a dat o asemenea misiune statului major respectiv. Știm însă cine nu i-a dat-o: Constituția României, legile în vigoare și Strategia națională de apărare. Sau, poate o fi primit o asemenea misiune, în totală clandestinitate și conspirativitate. Mai știi?

În sfârșit, să mai savurăm încă odată formularea „fiecare dintre dumneavoastră nu va ezita ... să își asume nici o sarcină”! Sau, poate chiar asta a vrut să zică, că nimeni nu vrea să își asume nicio sarcină, dar nu știa cum să zică să nu îl supere pe excelența sa, domnul... Oprea.

Pentru că nu e bine să îl superi pe acest domn, mai ales când el tocmai spusese, cu câteva minute mai devreme, că „distincția cea mai mare pe care o putem primi astăzi este respectul”.

Bineînțeles, ne așteptăm că excelența sa vorbește aici de respectul acela pe care domnul Michael Corleone îl cerea membrilor famigliei, în filmul Nașul (The Godfather), atunci când le întindea mâna, pentru a fi sărutată.

Alternativa

 Să te arăți mai bun decât Boc ar trebui să fie foarte ușor, pentru că nici o minte normală nu își poate imagina un guven mai prost și mai păgubos decât guvernele Boc din Regimul Băsescu. Asta, deși așa-zisul „premier din umbră” al opoziției „unite”, domnul Victor Ponta face eforturi disperate să demonstreze că domnia sa poate fi un gestionar de țară chiar mai inabil decât incultul domn Emil Boc.

Nu mai devreme de săptămâna trecută, domnul Victor Ponta explica, cu un zâmbet larg și gol, că, în calitatea lui de președinte de partid, nu a fost în stare, în doi ani de zile, să rezolve o datorie „privată de cinci - șase milioane de euro”, rămasă de la contracte „private” făcute pe timpul campaniei electorale din 2009. Așa că partidul lui este acum pus sub sechestru și urmează să fie executat silit. Păi, dacă omul ăsta, în afara faptului că nu a putut pune capăt unei asemenea situații, nu știe nici ce datorie are și mai are și o abatere la cifre de un milion de euro, cum am putea crede că ar fi bun de prim-ministru, chiar dacă ne apucăm să contemplăm o asemenea alternativă cu indulgență maximă sau chiar dacă suntem orbiți de dorința fierbinte, viscerală, de a-l vedea pe domnul Emil Boc la „lada de gunoi a istoriei”, iar pe domnul Traian Băsescu, președintele României, chiar și mai rău decât atât?! Adică, dacă nu a fost el în stare, în doi ani de zile, să eșaloneze, să refinanțeze, să amâne, să redistribuie sau chiar să plătească șase milioane de euro, cât datorează partidul al cărui prim gestionar este, cum am putea crede că ar putea gestiona datoria publică a României, care este de exact 10.000 (zece mii) de ori mai mare?!

Nu va fi ușor nici ca opoziția actuală să se arate mai capabilă decât cei care vor ieși curați la suprafață, în urma „epurării” partidelor de guvernământ, precum și mai convingătoare că va „servi” mai bine interesul național decât o fac cei din guvenul zilelor noastre. Nici cei de la Partidul Social Democrat, nici cei de la Partidul Național Liberal sau cei de la Partidul Conservator nu vor putea arăta cu degetul spre cei care au părăsit de curând sau vor părăsi în curând partidul lui Boc, pentru simplul motiv că și ei au făcut parte din aceiași guvernare și au ieșit și ei, la un moment dat din ea, așa cum au făcut-o sau cum o vor face și oponenții lor. Desigur, liberalii și conservatorii nu au fost într-un Guvern Boc, ci doar alături de oamenii lui Boc, în același guvern, dar acestea sunt deja detalii.

Cât despre alternativa unui guvern de tehnocrați, este evident că actuala uniune opozantă nu ia în considerare o asemenea soluție, pentru simplul motiv că își bazează campania de câștigare de partea lor a electoratului pe faptul că opoziția unită îl propune și îl sprijină pe domnul Ponta să piloteze noul guvern.

Putem zice că au ales să facă acest lucru pentru a se arăta mai convingători, mai capabili și mai organizați, și nu pentru că trebuie să îi măgulească orgoliul președintelui de partid Ponta, ori pentru ca să obțină și să păstreze unitătea opoziției pe bază de târguială privind ce ia unul și ce ia altul din blana ursului din pădurea numită guvernarea României.

Sau, poate, o fi exact pe dos?

O scrisoare deschisă

Ca omul neumblat prin hățișurile activității militarilor care nu mai sunt militari dar vor totuși o pensie, oricare ar fi ea, numai pensie să fie, nici nu știam că există o asociație „națională a cadrelor militare în rezervă și în retragere”, până în seara asta, când mi-a parvenit vestea că Biroul permanent central al acestei asociații i-a trimis un „raport” președintelui de „onoare” al aceleiași asociații, ministrul „Apărării Naționale, Excelenței Sale Domnul General (r) prof.univ.dr.Gabriel OPREA”.

Dacă nici dumneavoastră nu știați nimic de această asociație, să vă spun repede despre cine este vorba, după care să vedem ce este cu raportul biroului permanent central către președintele de onoare. Nu am să vă plictisesc cu informații tehnice, ci doar cu ciudățeniile situației.

Prima ciudățenie este că asociația poartă numele „Alexandru Ioan Cuza” și se situează sub „înaltul patronaj al Președintelui României și sub președinția de onoare a ministrului Apărării Naționale”.

De fapt, este vorba de un set de ciudățenii, dintre care, cea mai inimaginabilă este că actualul președinte de țară, domnul Traian Băsescu, a acceptat acest înalt patronaj pentru o organizație care poartă un nume reprobabil în logica sa prezidențială, respectiv pe cel al primului domnitor român care a abdicat din funcție, în condițiile în care este de notorietate că domnul Traian Băsescu, președintele de România, dezavuează cu fermitate și vituperează cu rigiditate gestul oricărui șef de stat de a părăsi funcția aceea înaltă, în loc să moară cu dușmanul de gât, așa cum ne-a explicat cu drag fratele lui, sau al domniei sale, după cât de politicos vreți să îl identificați pe Băsescu, că ar face acesta dacă i s-ar cere un asemenea lucru sau unul asemănător, cum ar fi demisia.

Adică, este deosebit de curios cum de domnul Traian Băsescu, președintele țării noastre dragi, a acceptat să își pună înaltul patronaj peste numele de Alexandru Ioan Cuza, în loc să îl desconspire pe acesta ca pion al Austro-Ungariei și slugă a Prusiei, care, într-un mare ceas de răstriște în istoria zbuciumată a țării abia unite, a dezertat de la slujba în care îl pusese poporul și a făcut astfel loc unei dinastii care a dat pe cel din urmă rege al României, tot un abdicat și un slugoi, dar de data aceasta al sovieticilor. Ciudat, nevoie mare!

Apoi, este ciudat ce caută președinția de onoare la „ministrul Apărării Naționale”. Deși grafia este extrem de originală, cu „ministrul” scris cu literă mică și domeniul unde este el sau ea ministru cu grafie de nume propriu, nu înțelegem cum poate o funcție să își asume o responsabilitate de onoare. Eu credeam că numai oamenii, indivizii, pot face acest lucru, nu și funcțiile pe care aceștia sunt. Adică, cum de poate ajunge această președinție să fie inclusă între atribuțiile de serviciu ale funcției oficiale, de stat, astfel încât oricine ocupă funcția ajunge automat și președinte de onoare al unei asociații?!? Dacă, să zicem, domnul Cornel Dobrițoiu ajunge din ministru în cabinetul din umbră chiar ministru adevărat al apărării naționale, este oare el obligat să devină, automat și președintele de onoare al acestei asociații? Dacă nu vrea, atunci mai poate fi ministru? Sau, invers, dacă nu vrea mai poate exista asociația, sau trebuie să își schimbe statutul, să pună pe altcineva președinte de onoare? Tare ciudat, nu-i așa?

Tot din antet aflăm că asociația aceasta are un sediu în clădirea Cercului Militar Național, căruia ei îi zic „Palat”, ca să se dea mari, probabil. Și mai beneficiază și de comunicații de stat și militare, prin sistemul de comunicații integrate STAR și „scurt”. Câte asociații „persoane juridice române de drept privat, fără scop patrimonial, independente, apolitice, nonprofit și deschise” cunoașteți dumneavoastră că beneficiază de asemenea facilități? În continuare, deosebit de ciudat!

Restul informațiilor despre organizația în cauză le puteți afla dacă vă duceți pe pagina de web dedicată ei, la adresa internet www.ancmrr.ro V-am indicat această adresă, pentru că este foarte greu de găsit ceva despre ei pe Google, deși domnul Traian Băsescu, președintele de România, face reclamă acerbă acestei firme internaționale, adică Google.com.

Deci, cu numărul din registrul de evidență a documentelor 775 din data de 13 septembrie 2011, adică de ziua pompierilor militari, biroul permanent central al asociației non-profit „Alexandru Ioan Cuza”, îi trimte un raport președintelui său de onoare, cu numele de Oprea, titlul de „General (r) prof.univ.dr.” (rețineți, general cu G mare!), funcția de ministru și alintătura de „excelența sa”.

Raportul îl puteți citi aici, cu precizarea că pagina dedicată asociației nu cuprinde acest document.

Acest raport este prezentat ca o scrisoare, ce, prin publicare, a devenit deschisă și supusă comentariilor. De aceea trebuie să îi spun, la rândul meu, președintelui de onoare al lui „Alexandru Ioan Cuza” din „Palatul Cercului Militar Național” câteva vorbe la fel de deschise, deoarece eu nu am nici un abonament la circuitele „scurt” sau „STAR”, ca să putem vorbi la secret.

Asociația îi raportează președinelui de onoare că îl roagă să le dea „sprijinul politic” pentru a modifica ordonanța devenită lege prin care se recalculează pensiile de asigurări sociale foste pensii militare de stat, în sensul ca cei cărora li se diminuează aceste pensii să primească la fel de mult cât primeau și până acum. Cică ar fi vreo 8.000 de asemenea pensionari la Ministerul Apărării Naționale. Mai apreciază Biroul permanent central al lui „Alexandru Ioan Cuza” că astfel s-ar „încheia definitiv problemele pe care acțiunea de recalculare și revizuire a pensiilor militare le-a ridicat și continuă să creeze nemulțumiri în rândul unor camarazi de-ai noștri”.

Mai mult, această măsură ar duce la „încetarea existenței Sindicatului Cadrelor Miliare Disponibilizate”, a cărui activitate este „nefastă” și „concretizată prin criticile și etichetările ce” le sunt „adresate continuu” atât asociaților, cât și președintelui lor de onoare și, bineînțeles, înaltului patron.

Lăsându-le acestor 8.000 pensionari banii de pensie așa cum îi primeau până acum, nu numai că vor dispărea orice nemulțumiri și probleme, dar toți rezerviștii și retrașii din Ministerul Apărării Naționale vor vedea în U.N.P.R. un „partid de suflet, care le-a păstrat rangul și onoarea ca militari ai rezervei”, partid care va primi astfel „sprijinul generalilor și ofițerilor”.

Cei care îl cunosc, chiar și numai din public, știu că domnul Oprea, sau „Excelența Sa Domnul General (r) prof.univ.dr.”  nu are capacitatea să se exprime coerent pe parcursul a mai mult de șase cuvinte alăturate. Deși nu se vede la fel de bine, este cert că, de cele mai multe ori, asemenea oameni au o capacitate la fel de redusă și de a înțelege un mesaj alcătuit din mai mult de o duzină de cuvinte alăturate. De aceea, îi voi explica aici, pe scurt, ce au vrut să zică subordonații săi onorifici în aceste paragrafe de mai sus:

1. Singura nemulțumire a pensionarilor militari este că li se taie pensiile.

2. Dacă nu li se mai taie pensiile, ei vor fi recunoscători.

Vor sprijini partidul dumneavoastră, domnul ministru-general!

3. Sindicatul rival va dispărea.

4. Noi vom trăi fericiți împreună, până la adânci bătrânețe.

Încă odată, nu am confirmarea veridicității conținutului „raportului”, dar, judecând după alte documente similare publicate de însăși asociația, pare foarte autentic. Oricum, odată distribuit pe internet, el a ajuns pe masa ministerială a apărării, dacă nu în mapa de corespondență, atunci, cu siguranță, în cea de informații și contraspionaj. Deci, demersul meu de a face conținutul asimilabil nu este deloc unul futil.

Aș putea să mă opresc aici, cu rugămintea de a scuza calamburul. Dar sunt totuși câteva lucruri de lămurit, așa, ca de la mine la ministru.

Nu știu dacă suntem 8.000, sau mai mulți ori mai puțini, dar eu unul apar pe un tabel postat pe pagina de internet a Ministerului Apărării că aș avea cu o mie patru sute lei mai mică pensia militară de stat pe care o primesc legal și constituțional și devenită, „după recalculare”, pensie de asigurări sociale. Acest lucru nu este însă nici o problemă și nici nu îmi provoacă mie nici o nemulțumire, în sensul raportului discutat aici. Așa cum am mai scris, eu nu am avut niciodată control asupra cuantumului pensiei militare de stat. Ea a crescut și apoi a scăzut în mod natural, atâta vreme cât era calculată ca procent din soldă. Faptul că pensia militară de stat va scădea în continuare nu este, deci, o problemă.

Problema cea mare, pentru mine, este că această pensie, indiferent de sumă, nu va mai fi o pensie militară de stat, la care eu am dreptul pentru serviciul făcut pe durata a 30 de ani, ci devine o pensie de asigurări sociale, plătită de un sistem public  la care eu nu am contribuit niciodată.

Și nu am contribuit pentru că, pe perioada de 30 de ani de serviciu militar activ, am știut că nu voi beneficia niciodată de o asemenea pensie de asigurări sociale. Adică, de cum am intrat în armată, am renunțat la dreptul meu de a mă asigura social că, la sfârșitul perioadei active, voi primi o anumită pensie, astfel încât să mă preocupe cu cât contribui la acea pensie pe timpul activității, lună de lună. Acum, indiferent dacă suma îmi este favorabilă sau defavorabilă, mi se pare parșiv să vină cineva să îmi determine cu cât aș fi contribuit eu la asigurările sociale, dacă aș fi contribuit, și să îmi „dea” o pensie în funcție de acel calcul, total artificial și nerealist.

Deci, domnule Oprea de la minister, dacă „sprijiniți politic” asociația al cărui președinte de onoare este funcția pe care o ocupați acuma și nu îmi „tăiați” pensia, dar o faceți din pensie militară de stat pensie de asigurări sociale, problema va persista pentru mine și nu numai că nu vă voi sprijini, dar voi căuta să o rezolv în totală și virulentă opoziție cu dumneavoastră și cu șeahta ori gașca pe care ați adunat-o în jurul dumneavoastră sub eticheta U.N.P.R., indiferent ce ar reprezenta inițialele ăstea.

Cât despre asociația lui „Alexandru Ioan Cuza”, dacă continuă să pretindă că obiectul său de activitate este să mă reprezinte pe mine, care sunt oficial militar în rezervă, sau „cadru”, ca să înțeleagă și biroul permanent central, atunci ne vom întâlni la tribunal, unde eu voi cere desființarea acestei asociații ca nelegitimă și abuzivă în ceea ce privește drepturile mele, pe care mi le apăr cum vreau eu și nu cum încearcă să mi le confiște unul și altul dintre „generalii” asociați.

În ceea ce privește Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, eu, care nu sunt membru de sindicat, cred doar că menționarea lui în contextul „propunerii” asociației Cuza de renunțare la scăderea cuantumului pensiilor a zece la sută dintre pensionarii militari sună mai degrabă cu o resuscitare în discuția publică a acestui sindicat,  decât cu o reală preocupare pentru atenuarea nocivității acestuia. Asta pentru că respectivul sindicat este din ce în ce mai insignifiant în viața publică din aceste zile. Dar un ajutor camaraderesc nu strică niciodată, chiar dacă vine de la rivali.