Ce îi paște pe români?

Am citit și auzit apeluri dintre cele mai emoționante și mai înflăcărate, adresate Poporului Român, prin care acesta este chemat să vorbească, să se exprime, să își dovedească voința colectivă de a nu se lăsa înrobit, îmbrobodit, fraierit și jefuit de actualii guvernanți, care sunt, cu certitudine matematică, indiferenți la soarta aceluiași popor, dacă nu chiar cumva împotriva lui.

Poate nu ar fi trebuit emise aceste apeluri, în condițiile în care însuși imnul național cheamă la Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte! La fel ca multe texte de acum o sută cincizeci de ani și mai bine, și versurile imnului se portivesc de minune situației pe care o trăim în prezent. Dacă lumea ar vrea să se „trezească”, să dea glas propriilor dorințe, năzuințe și idealuri, să vituprereze proasta și ticăloasa guvernare, ar fi suficient să cânte imnul național. Dar, câți dintre noi mai știu versurile, dacă le-au știut vreodată?

La o privire mai atentă, chemarea Deșteaptă-te, române! este mai bine formulată decât deșteaptă-te, popor român! Pentru că imnul se adresază fiecăruia în parte și nu unei mulțimi atât de greu de definit, ca să nu mai vorbim de urnit la „luptă”, pentru propria-i fericire.

Ce se întâmplă însă de nu răspunde mai nimeni la această chemare? De ce doar câțiva membri ai acestui popor ies în stradă ca să își clameze vrerea și nemulțumirea?

Propagandiștii puterii, dar și unii oameni de bună credință spun că lipsa de răspuns se datorează lipsei de interes a publicului larg pentru cauza clamată în stradă, care începe, în mod firesc, prin solicitarea îndepărtării domnului Băsescu Traian de la „cârma” treburilor Țării, pentru că este un „cârmaci” prost, neîndemânatic și corupt, care mai are puțin și predă „nava” piraților, dacă nu a făcut-o deja, iar noi nu știm încă nimic.

Mai mult chiar, ei, propagandiștii puterii, dar și unii oameni de bună credință spun că și cei care ies în stradă, zi de zi și ger de ger, nu sunt interesați de cauza pe care o clamează, ci sunt doar „puși” acolo și „plătiți” de alți propagandiști, cum ar fi „mogulii cei răi”, anti-Băsescu, sau de serviciile secrete străine sau chiar pământene.

Cu propagandiștii nu am nimic de a face. Treaba lor este să facă propagandă. Oamenilor de bună credință însă, celor care judecă cu mintea vorbitorilor de la televizor sau se informează din aceiași sursă plină de „deontologi”, le dau următorul răspuns, la părerea lor formată din fotoliul de acasă despre demonstrația din Piața Universității:

 Această poză mă arată pe mine demonstrând acolo. Și nu cred că există om de bună credință pe Pământ care să zică despre mine că cineva, oricine, mă poate manipula să fac ceea ce eu nu cred, cu capul meu, că trebuie făcut, sau să îmi spună cineva ce să declam, iar eu să fac așa.

Deci, eu știu cu precizie că este mai bine pentru mine și pentru restul cetățenilor români ca domnul Băsescu Traian să fie demis, alungat, dat jos din funcția de stat de președinte al României, pe care o ocupă nemeritat, nelegitim și împotriva interesului meu și al Poporului meu.

Dar, asta este opinia mea personală. Rămâne, în continuare, deschisă discuția despre ce se întâmplă cu ceilalți? De ce nu au și ei o opinie similară cu a mea? Sau, dacă o au, de ce nu o clamează în stradă?

Ce ni s-ar putea întâmpla mai rău și mai rău, fiecăruia dintre noi, dacă fiecare iese, deodată, în stradă, pentru a clama dorința de demitere a Băsescului?

Dacă am găsi un răspuns la această întrebare, poate am înțelege și atitudinea majorității românilor, de a rămâne pasivi la îndemnurile de împotrivire la actele și gesturile Regimului Băsescu.

Pentru că, dacă lucrul cel mai rău și mai rău este unul de care îi este atât de frică majorității încât preferă „răul cel mic” al guvernării Băsescu, am avea o explicație rațională a acestei preferințe.

Sau, în oglindă, este posibil ca oamenii să creadă că „răul cel mic”, de a sta acasă și a-l lăsa pe Băsescu să guverneze este unul suportabil, previzibil și inteligibil, pe când cel de a protesta în stradă este unul inefabil, greu de prevăzut și de conracarat, ori de reparat.

Vorbim aici de preferințe individuale, ce prind contur colectiv doar prin multiplicarea lor. Și, făcând această distincție, nu ne putem aștepta să găsim noi, aici, răspunsul la întrebarea care ar fi răul cel mai mare ce s-ar putea abate asupra fiecăruia ce ar demonstra în Piață.

Poate, vor fi unii care vor zice că s-ar putea să răcească, sau să alunece pe ghiață, cum pot fi alții care ar zice că și-ar pierde locul de muncă dacă află șeful că au fost acolo, cum i s-a întâmplat locotenentului devenit celebru pentru că a dat glas nemulțumirilor sale legitime.

În schimb, putem comenta asupra „răului cel mic”. Ce ne facem dacă el, răul, nu este chiar așa de mic, ci suficient de mare pentru a depăși toate aceste îngrijorări personale, firești și de înțeles, în esență? Și, asta, nu pentru popor, așa, în general, ci pentru fiecare cetățean în parte?

Să luăm numai un domeniu, cel al muncii fiecăruia și să vedem ce ne paște.

În momentul de față, fiecare persoană care muncește în România dă statului cam 40 la sută din munca sa, sub formă de taxe și impozite, plus 24 la sută din ceea ce cumpără de pe piața fiscalizată, dar statul colectează, pentru cheltuielile sale, doar 30 la sută din produsul intern brut și se împrumută de restul de bani, pentru cât îi trebuie să plătească sau să producă bunurile și serviciile pe care le așteaptă cetățeanul de la el.

Adică, statul trăiește și se hrănește pe seama celui angajat la stat sau la privat, într-o măsură mult mai mare decât pe seama celor care doar învârt banii sau câștigă de pe urma muncii celor mulți. În plus, actuala guvernare refuză cu obstinație să desființeze economica subterană, formată din contrabandiști și evazioniști fiscali, care privează statul de sume duble față de ceea ce împrumută acest stat în prezent.

De banii pe care îi colectează și îi împrumută, statul România ne oferă nouă, cetățenilor, cele mai proaste servicii din Uniunea Europeană, precum și cele mai proaste servicii din istoria recentă a Țării, în special în domeniile infrastructurii, sănătății, educației, culturii și mediului. În plus, sau în minus, cum vreți să o luați, același stat oferă cea mai proastă administrație centrală și locală pe care ne-o putem imagina, mai ales în relația directă cu cetățeanul.

Situația aceasta este cunoscută de fiecare și acceptată ca atare, cine știe pe ce considerente. Eu, personal, pentru că nu o accept, protestez în Piață, precum și pe blog sau în media on-line. Este maximum ce pot să fac, înainte să mă apuc de greva fiscală, haiduceală sau anarhie. Sau, mai benign, să mă mut în altă țară.

Ce ne facem însă dacă statul nu se mai mulțumește cu 40 la sută colectat de la cei ce muncesc? Deja, pentru cele mai proaste servicii, el, statul, se împrumută prea mult. Și tot deja, o mare parte din cheltuielile statului sunt dobânzile la împrumuturile făcute până acum. Va veni, în curând, vremea când va trebui să mărească, din nou, taxele și impozitele, pentru a compensa „deficitele”, iar serviciile vor fi și mai proaste decât până acum, pentru că vor fi bani publici tot mai puțini, iar guvernanții vor fura tot mai mult.

Știe cineva care este limita de suportabilitate a fiecăruia ce muncește ca robul pentru un stat mafiot și corupt?  45 la sută? 50 la sută? 60 la sută? Întreb asta pentru că acea limită va transforma „răul cel mic” în răul cel mare.

Numai că adevărata întrebare este dacă trebuie să așteptăm fiecare până când ne va fi atât de rău încât să nu mai suportăm Regimul Băsescu, sau, mai firesc, ar fi să îl îndepărtăm, de pe acum, de la guvernare?

Eu, personal, am găsit răspunsul, așa cum vi l-am arătat în poza de mai sus.