duminică, 6 ianuarie 2013

Dezapărarea României la început de mandat guvernamental

Domnul premier Ponta Victor are puține și răzlețe referiri la Armata României, toate făcute cu nonșalanță și chiar cu cinism. Ne este greu să ne dăm seama, pe baza acestor referiri, dacă domnul premier știe sau nu că Armata României este instituția națională care produce putere militară pentru statul și poporul său. Cum, nu putem spune dacă același domn are habar la ce i-ar trebui domniei sale această putere militară.



În luna mai 2012, când a participat la preluarea conducerii Ministerului Apărării Naționale de ministrul său, din primul Guvern Ponta, domnul premier nu a făcut altceva decât să îi mulțumească, de mai multe ori, domnului Oprea Gabriel, proaspătul, pe atunci, fost ministru, destituit prin moțiune de cenzură. După care, a aflat de la noul ministru, domnul Corneliu Dobrițoiu, că performanța domnului Oprea a fost proastă, chiar penală, pe timpul celor două ministeriate consecutive ale acestuia. Asta nu l-a împiedicat pe domnul Ponta să îl promoveze pe domnul Oprea în înalta funcție de vicepremier și să îi refuze domnului Dobrițoiu un nou mandat în noul său guvern, iscat după alegerile din 9 decembrie 2012.
Mai mult, în acest nou guvern, l-a pus la Apărare pe domnul Mircea Dușa, pentru singurul motiv declarat că nu se făcea ca respectivul domn să rămână fără minister, după ce liberalii din uniunea politică de la guvernare și-au exercitat dreptul de preemțiune pentru obținerea Ministerului de Interne, unde ființase domnul Dușa până atunci. Asta, pentru că, în mintea domnului Ponta, la Apărare poate fi ministru și șoferul domniei sale, cu condiția să nu ceară mai mulți bani de la buget, pentru această întreprindere ciudată.
La instalarea domnului Dușa pe scaunul ministerial al Apărării, domnul premier Ponta nu s-a mai arătat, ci l-a trimis pe viceprimministrul fără portofoliu Oprea, pentru a fi clar că acesta va conduce, de fapt, sectorul apărării din domeniul public al României. Cu acea ocazie a instalării, la o oră matinală de sâmbătă, domnul Dușa s-a simțit dator să spună că este calificat pentru ministeriatul Apărării, deoarece, cu Ministerul de Interne, pe care tocmai îl părăsise, a ieșit primul la întrecerea între ministere numită „eficiența guvernanței”, după ce, în patru luni, reușise să „aducă liniștea în minister”.
Propun să ne abținem să râdem aici de o asemenea pretenție, că ar exista o întrecere serioasă între ministere, în condițiile în care „eficiența guvernanței” este un concept total străin guvernanților români. Și propun asta, chiar dacă domnul Dușa a mai anunțat și că, ajungând pe primul loc, a detronat Ministerul Finanțelor, ce era, până atunci, premiant. Știți care minister al finațelor? Acela care are atribuțiile de a colecta taxele și impozitele și care formează bugetul de stat. Ce premiant la eficiență ar fi putut fi acel minister, când toate datele oficiale arată că evaziunea fiscală, adică sustragerea de la plata acelor taxe și impozite este, de mai mulți ani, de peste 40% în România, iar bugetul de stat este de tot râsul? Iar despre „eficiența guvernanței” Internelor ce să mai vorbim, când domnul Dușa nu a fost în stare să rezolve o problemă așa de simplă și directă, ca cea a pensiilor militare și de serviciu, scăzute aiuristic de fosta guvernare, făcându-l pe premierul Ponta să îi ceară, public, să vină cu „calculele”, ceea ce domnul Dușa nu a putut face până la sfârșitul mandatului, pe când aceste „calcule” puteau fi calculate și de un elev din clasele primare, care a trecut de tabla înmulțirii.
Întrebat, în a doua zi de Crăciun, care sunt prioritățile politicii de apărare pe care o va practica la minister, domnul Dușa a răspuns, conștiincios, că este vorba de îndeplinirea angajamentelor și misiunilor României în cadrul NATO și Uniunii Europene, precum și implementarea „Scutului Antirachetă” în cadrul parteneriatului cu Statele Unite ale Americii, cu condiția să se „găsească” bani la buget pentru Armată, iar pe militari i-a numit „angajați” și „salariați”. Și a mai spus domnul Dușa că nu are nevoie de consilieri, pentru că, în actul său de conducere, se bazează pe șefii structurilor din subordine.
În limbaj profan, aceste afirmații trebuie traduse astfel: (1) singura rațiune de a fi a sectorului public al apărării naționale este îndeplinirea „angajamentelor” față de străini, care ne apără ei, ca să nu mai avem noi grija asta; (2) nu există nicio justificare pentru fondurile ce revin Apărării Naționale, aceste fiind alocate după cheful guvernanților, nu după nevoi raționale, clar identificabile; (3) în concepția acestui ministru, apărătorii patriei nu mai sunt ostași, ci mercenari angajați pe bază de contract de muncă, iar ei nu mai primesc soldă, ci salariu; (4) actuala guvernare nu intenționează să conducă direct, cu bună știință, și nici să controleze democratic formarea și utilizarea puterii militare a României, ci îi lasă pe șefi și comandanți să facă ce le trece lor prin minte, cu resursele sărace pe care le primesc.
Un astfel de ministru al Apărării, posesorul unor asemenea idei, chiar dacă este creditat cu onestitate de cei ce îl cunosc personal, nu are cum să îi explice șefului său, domnului premier Ponta, că Apărarea României este mult mai mult decât „îndeplinirea angajamentelor” față de aliați și parteneri străini, că misiunea de a forma o putere militară rațională și suficientă transcede politica de partid și nu poate fi eludată pe argumentul că nu sunt bani la buget. Domnul Dușa nu pare a fi în stare să îi spună domnului Ponta că Armata României nu este un automobil cu care să mergi dacă ai o nevoie și dacă ai bani de benzină, iar, în rest, să îl lași să zacă în fața blocului sau în poarta casei, cu lunile sau chiar cu anii, până când apare nevoia și vin banii.
Dacă ar fi să păstrăm comparația de mai sus, situația când am avea nevoie de Armata României ar fi mai aproape de cea în care, dacă îți trebuie un autoturism și nu îl ai gata pregătit și alimentat, trebuie să îl construiești din nou, de fiecare dată. Adică, pentru o nevoie imediată, sunt necesari ani lungi de pregătire și înzestrare de toate felurile și nu poți să începi pregătirea și să investești în dotare doar atunci când nevoia îți bate deja la ușă, fără să mai aștepte.
Mai concret, îndeplinirea „angajamentelor” față de NATO, UE sau SUA este doar una dintre rațiunile de a fi ale Armatei României, celelalte două, la fel de importante, dacă nu chiar mai importante, fiind promovarea intereselor legitime ale românilor prin putere militară, precum și apărarea națiunii în fața acelor riscuri și amenințări care nu sunt abordate în cadrul apărării comune NATO, ori al politicii comune de apărare a Uniunii Europene, sau în cadrul parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii. Ultima rațiune listată mai sus include și cazul mai îndepărtat în care aranjamentele de apărare comună sau de parteneriat strategic nu vor mai fi în vigoare, iar România va trebui să preia și efortul pentru a se apăra împotriva riscurilor și amenințărilor ce sunt acum în responsabilitatea acestor organisme multinaționale.
Niciun guvern responsabil cu soarta Țării nu poate să aștepte ca un risc sau o amenințare să se transforme în agresiune sau atac armat pentru a începe să construiască Apărarea Națională de care ar avea nevoie pentru a respinge acea agresiune sau a opri acel ataca armat. Asta, chiar dacă o analiză de risc de securitate ar concluziona că o asemenea agresiune ori un asemenea atac nu sunt de așteptat, în viitorul previzibil. Pentru că timpul de avertizare despre iminența unei agresiuni ori unui atac va fi întotdeauna mai mic decât cel de constituire a puterii militare necesare contracarării lor. Cum, la fel, timpul de avertizare despre dispariția NATO sau măcar despre diminuarea capacităților sale de a apăra România în locul românilor va fi întotdeauna mult mai mic decât cel de refacere a capacității României de a se apăra singură împotriva unui agresor.
Dacă aceste avertismente vi se par ipotetice și forțate, să ne aducem aminte că, pe același continent pe care se află și România, în ultimii cinci ani, s-a produs o agresiune sub formă de invazie armată terestră, maritimă și aeriană, a Federației Ruse împotriva Georgiei. În ultimii 14 ani a avut loc un război aerian pentru sancționarea prin putere militară a unei anumite conduite politice considerate ca inacceptabile de comunitatea internațională, chiar dacă aparținea unui guvern legitim, în Serbia cea vecină. În ultimii 18 de ani a avut loc un război civil de secesiune, chiar la granițele politice ale României, în Fosta Iugoslavie. Nu mai departe de acum un an și ceva, în Libia, stat situat în proximitatea Europei, a avut loc intervenția militară a NATO, în favoarea forțelor anti-guvernamentale implicate într-un război civil.
Acestea sunt doar câteva exemple de proximitate geografică și temporală că subiectul securității naționale realizate prin putere militară este mai actual ca niciodată și că niciun guvern responsabil față de poporul său nu poate să ignore această realitate. Ar mai fi de adăugat mai multe tipuri de misiuni armate de intensitate mai mică, cum sunt cele de protecție a căilor navigabile, de poliție aeriană ori de apărare a cetățenilor români aflați în alte locuri decât teritoriul României, care nu pot fi îndeplinite decât de militari. Asta, ca să nu mai amintim unele scenarii posibile, în care puterea militară a românilor este vitală pentru supraviețuirea Țării.
Bineînțeles, nu vorbim aici de paranoia ceaușistă a apărării patriei împotriva oricărui agresor. O asemenea întreprindere a fost utopică, de la început, și este, practic, imposibilă. Guvernul are însă nevoie să întocmească o listă realistă și rezonabilă de riscuri și amenințări care necesită un răspuns dat cu puterea militară a Țării și, apoi, să purceadă la constituirea acelei puteri militare, în funcție de urgențe și posibilități. Riscurile și amenințările care s-ar produce într-un orizont de timp îndepărtat sau a căror timpi de avertizare sunt suficient de lungi pot fi încredințate forțelor armate de rezervă, care s-ar activa și și-ar spori puterea militară pe măsură ce probabilitatea de a avea de-a face cu acele riscuri și amenințări ar crește.
Mai este nevoie de o listă cu interesele legitime ale românilor care trebuie promovate prin sau și prin puterea militară a României, forțele armate destinate promovării lor urmând să fie „croite” în așa fel încât să satisfacă necesitățile naționale cu eforturi minime și rezultate maxime. De exemplu, pe baza unei asemenea liste se pot constitui forțele destinate gestionării unor crize cu componentă violentă, cum, la fel, se pot contura modalitățile de cooperare militară internațională, inclusiv prin asistența militară de toate felurile, pentru anumiți parteneri. Se poate întâmpla ca, în viziunea actualei administrații, această listă să fie goală, adică să nu existe niciun interes național ce ar trebui promovat prin puterea militară, în afară de apărarea comună în cadrul NATO, desigur. Însă lista trebuie să existe,chiar și așa goală, ca instrument politic de securitate națională. Fără ea, s-ar putea crede că nici nu are loc procesul de clarificare privind interesele naționale și modalitățile de promovare a acestora, în România.
Vorbim aici de un cadru instituțional și rațional de formulare a unei politici de apărare coerentă și pe termen mai lung decât mandatul Guvernului Ponta sau al ministrului Dușa. Doar după formularea ei va putea această politică să fie finanțată prin bugetele Apărării. Fără ea, aceste bugete vor fi cum au fost și până acum, bugete „de avarie”, adică bugete defecte, care nu finanțează producerea de putere militară, mai ales pentru că nu se știe la ce le trebuie guvernanților o asemenea putere. Iar tot ce vor face ei va fi să „respecte angajamentele” și să „dea bani la militari”.
Avem toate motivele să ne întrebăm dacă domnii Ponta, Oprea și Dușa vor fi sau nu dispuși să ia în considerare cerința formulării unei politici de apărare, mai mult decât necesare,de altfel? Iar, dacă vor fi dispuși, ar fi ei în stare să conducă procesul de formulare a ei? Și, odată formulată, vor avea ei capacitatea intelectuală, experiența de guvernare și onestitatea instituțională ca să o transpună în viață? Adică, ar putea ei să facă din Armata României o adevărată putere militară, calibrată necesităților și posibilităților naționale, ori vor continua să facă ceea ce au demonstrat deja că știu și pot să facă, adică să dezafecteze, să dezmembreze și să dezorganizeze apărarea națională a României?
Răspunsurile la aceste întrebări vor fi date de actele de guvernare ale celor trei. Le revine aleșilor noștri în Parlamentul monumental al României să primească aceste răspunsuri și să vadă ce pot face cu ele, în interesul nostru, al cetățenilor.

Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu