marți, 24 septembrie 2013

Despre câini...

Cum este să stai în casă, la televizor sau în fața laptopului, și să îți dai cu părerea despre problemele lumii? Ba, mai mult, să ai și soluții la acele probleme? Și, chiar și mai mult decât atât, soluțiile tale să fie luate în seamă de alții, discutate și, la un moment dat, chiar aplicate? Nu-i așa că te simți bine? Că e plăcut să te știi important sau importantă?


Dar, ce te faci când se vădește ulterior că părerea ta este una proastă, iar soluția ta este una nepractică ori chiar păguboasă, însă alții tot te bagă în seamă, te discută și, la un moment dat, îți aplică soluția aia proastă, nepractică și păguboasă, doar pentru că le convine? Îți pare rău că ai greșit, te mustră conștiința că alți te-au folosit drept pretext ca să își facă ei mendrele, simți vreun pic de responsabilitate pentru necazul sau chiar durerea pe care le-ai pricinuit celor afectați de soluția ta cea păguboasă?
Ori zici că nu e treaba ta să te timți vinovat ori vinovată de ceva, deoarece tu doar ți-ai dat cu părerea, ai avut și tu o idee care ți s-a părut că este bună ca soluție la o problemă ce trenează de atâta timp. Adică, după mintea ta, de aia trena problema aia, pentru că nu găsise nimeni până la tine vreo soluție. Așa că încercarea ta nu are de ce să fie blamată și nici nu poate produce pagube reale. Că e doar o idee!
Aceste întrebări sunt adresate oricărui român care se regăsește în situațiile descrise mai sus și este și cinstit, onest și doritor de bine. Și pun aceste întrebări pentru că eu chiar nu știu răspunsul la ele.
Și nu le pun așa, în general, ci am în minte isteria recentă, iscată în jurul eternei probleme a câinilor comunitari.
Așa cum este formulată de isterici și iscătorii de isterii, problema câinilor comunitari este că ei există. Iar soluția evidentă, promovată atât de cei ce formulează în acest fel problema, cât și de destui români cinstiți, onești și chiar doritori de bine, este să nu mai existe câinii comunitari. Sau, în general, să nu mai existe câini. Și, pentru a nu fi doar o discuție teoretică, rezolvarea problemei este chiar mai bine formulată de toți acești inteligenți găsitori de soluții, în sensul ca să fie uciși toți câinii, ca să nu mai existe nici acum și nici în viitor.
Ce ne facem însă dacă problema a fost formulată greșit, fie intenționat, fie din prostie? Acceptăm o nouă discuție despre problemă, sau ne apărăm cu dinții și cu ghiarele soluția noastră, chiar dacă este dată la o problemă falsă? Adică, ne facem că nu știm că nu se poate găsi nicio rezolvare corectă la o problemă greșită, ori redevenim raționali?
Pentru că este mai mult decât evident că, formulată așa, în sensul că există câini pe străzi, problema este falsă. Ca să fie bine formulată, ar trebui să știm și să spunem de ce este o problemă că există câini pe stradă. Și, dintr-o dată, constatăm că, răspunzând la acest de ce, soluțiile sunt cu totul altele. De exemplu, dacă zicem că nu mai trebuie să fie câini pe stradă pentru că mușcă oamenii, soluția este să ținem câinii sub control, ca să nu mai muște. Iar controlul este, bineînțeles, de mai multe feluri, care nu se exclud unele pe altele, dar care nu implică moartea animalelor. Implică însă o activitate de ordine publică coerentă și permanentă, inclusiv poliția animalelor. Ori, dacă zicem că nu mai trebuie să fie câini pe străzi pentru că sunt purtători de boli transmisibile, soluția evidentă este să vaccinăm acei câini, pentru a nu mai fi periculoși ca vectori de agenți patogeni. Dacă problema este că se înmuțesc necontrolat și strică echilibrul ecologic, soluția este să îi sterilizăm. Și așa mai departe.
Chiar și când zicem că este o problemă că sunt câini pe străzi pentru că ne facem de râs, deoarece, în alte orașe civilizate ale Lumii, asemenea câini nu sunt văzuți pe stradă, soluția pentru îndepărtarea câinilor români din văzul lumii nu este uciderea lor în masă, ci aplicarea acelorași soluții ca în orașele civilizate unde nu vedem asemenea câini, adică adopția și ținerea sub control a populației canine.
Numai că, pentru rezolvarea oricăreia dintre aceste formulări mai exacte ale problemei câinilor comunitari trebuie îndeplinite două condiții, care absentează în momentul de față, în mod intenționat, din România, dar sunt obligatorii în orice stat civilizat pe de planeta Pământ.. Una este asumarea unui proprietar ușor identificabil al fiecărui câine comunitar, iar cealaltă este evidența strictă a acestor câini.
Adică, trebuie recunoscut că orice câine este cu stăpân, fie el o persoană fizică sau o instituție publică, cum este primăria. Sau, dacă se acceptă, comunitatea locală. De exemplu, la țară, fiecare știe al cui este fiecare câine din sat, chiar dacă ei nu stau numai în curți, legați în lanuțuri, ci se mai strâng și ei și se mai duc și pe câmp sau prin pădure. Iar acel stăpân trebuie să aibă grijă de proprietatea sa vie, sub toate aspectele. Desigur, în aceste condiții, distrugerea proprietăii nu are cum să fie un aspect al grijii proprietarului.
Nu mai vorbim de importanța cunoașterii numărului de exemplare canine, atât a celor ținute în casă, cât și a celor lăsate în curte sau chiar pe stradă. Fără o asemenea evidență, nici nu putem începe să discutăm nicio măsură, indiferent de natura acesteia. Cum nu putem să alocăm nicio resursă umană sau financiară pentru gestionarea unei populații căreia nu îi cunoaștem mărimea exactă.
La modul general, nu pot exista câini fără stăpân. Subspecia canis lupus familiaris, din care fac parte toate rasele de câini, se caracterizează prin faptul că aceste animale trăiesc printre oameni, în modul cel mai natural cu putință, așa cum peștii trăiesc în apă, de exemplu. Și tot ca peștii care, atunci când apa devine nocivă, din poluare sau alte cauze, în loc să se mute în alt mediu mai propice, ei suferă și mor, și câinii, când mediul creat de oameni devine unul nociv, poluat fizic și moral, ei doar suferă și mor, în loc să își găsească alt mediu fără oameni în care să trăiască. Continuând comparația, așa cum apa poate exista fără pești, tot așa și oamenii pot trăi fără câini, deși invers nu se poate, adică peștii nu pot trăi fără apă și nici câinii nu pot trăi fără oameni.
Veți spune că, la câte distrugeri s-a dedat omul, la câte specii și subspecii a făcut el să dispară de pe fața Pământului, ce mai contează dispariția lui canis lupus familiaris din România? Ce să ne mai încurcăm cu recensăminte de animale, cu evidențe, cu acte de proprietate, cu vaccinuri, sterilizări și alte complicații, inclusiv cu adăposturi care consumă mai mult pentru un câine decât consumă un internat pentru un copil fără părinți?
Din păcate pentru cei care gândiți așa, nu se poate cum vreți voi. Pentru că, mă repet, câinele este singurul animal care se definește exclusiv în raport cu omul. Iar printre oameni, în general, și printre români, în special, suntem mulți cei care ne asumăm răspunderea de a trăi împreună cu câinii, ca o valoare existențială moștenită din bătrâni. În plus, mulți dintre noi știm și că traiul alături de câini este unul energizat pozitiv, spiritualizat în bine. Adică, acești câini ne fac viața mai frumoasă, noi simțindu-ne mai bine ca receptori ai dragostei și prieteniei emanate de aceste animale.
Și, mai există o condiție obligatorie pentru a putea formula corect problemele legate de câini, în general, și de câinii comunitari, în particular, în România, în scopul identificării soluțiilor reale, fezabile și durabile. Vorbim aici despre condiția de eradicare a corupției masive, instituționalizate și agresive ce controlează, cu mână forte, domeniul public al câinilor. Această corupție este ușor identificabilă la nivelul primăriilor, autorităților sanitar-veterinare, agențiilor de ordine publică, organelor de justiție, autorităților centrale și, de curând, și la nivelul Parlamentului.
Aceștia păstoresc nu numai deturnarea banului public de la menirea sa de a rezolva cu costuri mici și efecte mari problema câinilor de pe străzile României, prin acumularea lui în conturile de partid sau în buzunarele proprii, ci și manipularea opiniei publicului privind aceiași problemă, în scopul îndreptării lui pe piste false, spre ținte false și pentru sprijinirea unor soluții false, toate însă foarte folositoare corupților, deoarece își camumflează astfel faptele reprobabile și își crează condițiile pentru continuarea jafului din avuția publică fără să fie deranjați de nimeni și de nimic.



Szobi Czeh spune același lucru ca articolul acesta, dar cu niște cuvinte foarte potrivite


4 comentarii:

  1. Cineva se oferea sa-i adune pe toti construind un adapost pe un teren privat si sa se ocupe de ei desigur avand parte de un anumit sprijin de la edili,,,am ramas stupefiat sa aflu ca nu se poate vezi bine din nu stiu ce motive...solutii au mai propus si altii,deci oameni de omenie exista!...
    Eu v-am mai spus,e clar ca cei care ne conduc,marea majoritate din pacate, nu iubesc cu adevarat animalele.
    Si este de toata jena ca in cazul respectiv nu un maidanez a atacat mortal ci un caine inrait de oameni pentru lupta din cate am dedus.
    Multi maidanezi sunt inofensivi,blanzi,prietenosi.Multi fug chiar de om stiind ei desigur cat rau pot face unele cuvantatoare.
    Cu masura eutanasierii,imaginea noastra ca natiune si asa precara se va duce naibii de rapa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu numai imaginea, ci chiar națiunea se duce pe apa sâmbetei. Iar „discuția” despre eutanasiere nu este decât un simptom al aceștei duceri.

      Ștergere
    2. Mai sunt si oameni lucizi;

      http://www.youtube.com/watch?v=0HuEF8FDfaY

      Ștergere
    3. Mulțumesc pentru semnalarea intervenției lui Szobi Cseh. Am introdus-o în finalul articolului.

      Ștergere