Romania 2020

Când vorbim de un viitor de doar șapte ani, nu facem chiar futurologie, adică nu aplicăm o știință, ci doar ne dăm cu părerea, credibilitatea previziunilor noastre nerezultând din aplicarea legilor și principiilor științei respective, ci dintr-o metodologie verificată în alte exerciții de acest fel. În cazul României, pe termenul scurt de șapte ani, putem să considerăm că tendințele din trecut, adică istorice, precum și comportamentul colectiv predictibil al diferitelor segmente ale publicului românesc sunt indicii suficient de credibile pentru a prefigura cum va arăta Țara noastră peste câțiva ani.

Înainte de a ne apuca de lucru, mai trebuie să stabilim cum vom face analiza. Adică, vom avea o abordare holistică, atotcuprinzătoare, sau una secvențială, pe felii de realitate? Vom interpreta toate aspectele conextual sau contextul internațional va fi doar o secvență în discuția noastră? Părerea mea este că, deși e mai corect să facem o analiză holistică și conextuală, prezentarea secvențială a rezultatelor este mult mai ușor de făcut și de recepționat. Astfel, vom pune câteva întrebări despre viitorul apropiat și vom da răspunsurile pe care ni le sugerează analiza mai profundă.

Prima și cea mai presantă întrebare ar fi cum o vom duce noi, românii de pe stradă, peste șapte ani? Răspunsul evident ar fi că depinde de ceea ce înțelegem prin mai bine.

Dacă prin mai bine înțelegem mai mulți bani în buzunarele noastre, va trebui să înțelegem mai întâi despre ce fel de bani voribm aici? Cel mai probabil, ca număr, vor fi mai mulți bani, chiar dacă, între timp, leul va dispărea și va fi înlocuit cu euro. Asta nu înseamnă că vom putea cumpăra mai multe lucruri cu acei mai mulți bani decât cu cât avem astăzi. Tendința actuală, de menținere a creșterii veniturilor sub rata de inflație a monedei naționale se va păstra și în viitorul previzibil, pentru simplul motiv că nu există nicio presiune populară pe guvernanți și patroni pentru a recunoaște, prin prețul muncii, creșterea productivității.

Și nu numai de creșterea productivității vorbim noi aici, ci și de recunoașterea valorii adevărate a muncii. Situația actuală, în care, pentru aceeași cantitate și calitate a muncii, românii sunt plătiți de câteva ori mai puțin decât alți europeni se va continua și în următorii șapte ani. Și credem că așa vor sta lucrurile pentru că, dacă ar fi fost să se schimbe în bine, s-ar fi schimbat până acum. De șase ani ne tot așteptăm ca, odată cu experiența milioanelor de români care sunt plătiți în alte state europene cu alte salarii, mult mai mari, pentru aceeași muncă, să se recunoască și în România că o oră de muncă făcută în exact aceleași condiții și cu exact aceleași rezultate ar trebui să fie plătită, dacă nu exact la fel, cel puțin la un preț al muncii apropiat de cel din celelalte state. Dar nu a fost așa.

Semnalul creșterii salariale pe bază de valoarea reală a muncii ar fi trebuit să fie dat de administrația publică, dar aceasta nu este capabilă să facă o asemenea revoluție din simplul motiv că nu are banii necesari pentru mărirea de salarii. Sunt multiple cauzele care duc la lipsa de bani publici pentru plata mai adevărată de valoare a muncii în sectorul public al economiei.

Una dintre cauze este că munca în acest sector nu este măsurată corespunzător, pentru a putea fi apoi prețuită și plătită corespunzător. Sunt prea mulți cei angajați nu pentru a munci, ci doar pentru a lua un salariu de la stat, pentru a se încuraja o eventuală măsurare a muncii fiecăruia. De altfel,  nimeni nu vrea să știe nici despre câtă muncă reală ar fi nevoie în fiecare dintre elementele sectorului public. Ceea ce este natural pentru elementele birocratice din sector, iar așa ceva se petrece peste tot în lume. Dar aceeași evitare a discuției despre cantitatea și calitatea muncii se întâmplă și în educație, în sănătate, în ordinea publică, în justiție, în armată și așa mai departe, deși aceste segmente produc bunuri publice măsurabile atât cantitativ, cât și ca nivel de satisfacție a consumatorului public, așa că ar fi ușor de stabilit valorile necesare prețuirii muncii.

O altă cauză este că nu există și nici nu vor exista presiuni pentru schimbarea situației în sectorul public. Fiind un sector economic cu venituri garantate până la pensionare, lucrătorii din acest sector preferă salarii mai mici, dar sigure, în locul unora mai mari, dar supuse controlului de eficacitate. Iar publicul din afara sectorului nu este educat să ceară bunuri publice de mai bună calitate și, în consecință, să fie dispus să plătească mai mult pentru ele.

Așa că, și peste șapte ani, învățământul, sănătatea, apărarea națională, ordinea publică, justiția, administrația publică centrală și locală vor fi populate cu personal prost plătit, care, în consecință, va munci puțin și prost pentru bunurile publice produse de aceste domenii.

Cât despre banii necesari unei eventuale creșteri a veniturilor în sectorul public, încă de pe acum sunt identificate surse suplimentare de venit la bugetul de stat în valoare de aproape 20 de miliarde de euro anual. Asta ar însemna că, investite în sectorul public, aceste venituri suplimentare ar trebui să crească valoarea bunurilor publice produse de guvern cu peste zece lei pe zi pentru fiecare locuitor al României. Sau, dacă o parte, să zicem de 40 la sută, ar fi distribută în salariile bugetarilor, acestea ar putea crește, în medie, cu 1.500 de lei pe lună, chiar din luna următoare începerii încasării acestor venituri suplimentare. Vorbim aici de evaziunea fiscală. Din păcate, ne așteptăm ca, în următorii șapte ani, să nu se facă apel la această sursă de venituri bugetare. Adică, să nu se schimbe nimic în bine în domeniul combaterii evaziunii fiscale.

O asemenea creștere salarială bugetară ar face o presiune enormă asupra sectorului privat, unde patronii ar fi nevoiți să plătească munca de care beneficiază de la angajați cu salarii mai apropiate de valoarea adevărată a acestei munci. Ceea ce ar aduce și mai multe venituri la bugetul de stat, creând atât o spirală crescătoare a veniturilor fiecărui cetățean român cât și o sporire a calității bunurilor publice de care acest cetățean beneficiază.

Și, asta, numai din eradicarea evaziunii fiscale. Alte surse de venituri la stat, care să se reflecte pozitiv în calitatea vieții locuitorilor României, rămase încă neexplorate sunt corupția generalizată și instituționalizată, precum și contrabanda.

În următorii șapte ani ne așteptăm să plătim, în continuare, foarte mult din banul public pe afaceri de corupție la nivel înalt și local. Corupția din domeiul infrastructurii este cea mai evidentă cu ochiul liber. Numai că și celelalte domenii, cum sunt educația, sănătatea și celelalte sunt bolnave de aceeași corupție, care se manifestă în căpușări, contracte oneroase, calitatea inacceptabilă a produselor sau, pur și simplu, în plăți fără nicio justificare. Dacă s-ar eradica complet corupția de la noi, fiecare locuitor ar beneficia, în plus, de servicii de la stat de cel puțin 15 lei pe zi, iar veniturile bugetarilor ar mai putea crește, în medie, cu încă vreo 1.000 lei pe lună. Vestea proastă este că așa ceva nu o să se întâmple. Ne așteptăm să regăsim aceeași situație de astăzi și peste șapte ani, pentru că sistemul corupt nu se poate repara din interior, iar din exterior nu există nicio preocupare pentru repararea lui.

Vestea bună este că nu poate fi mai rău decât este astăzi, în sensul că s-a atins deja limita maximă a suportabilității sistemului de stat pentru finanțarea corupției instituționalizate. Orice încercare de suplimentare a veniturilor oneroase va duce la prăbușirea întregului sistem, respectiv la prăbușirea statului. Modul în care se comportă atât guvernanții cât și publicul activ față de corupție indică o grijă naturală pentru salvarea sistemului în forma actuală.

Desigur, noi ne-am fi dorit o îmbunătățire, o curmare sau, cel puțin, o diminuare a corupției generalizate de la noi. Numai că tot noi, cetățenii de pe stradă, nu vrem să facem nimic pentru a ne satisface această dorință. Nu sunt semne că, în următorii șapte ani, atitudinea majorității cinstite a românilor față de corupție se va schimba în vreun fel. Dacă astăzi subiectul corupției este adus doar adiacent în discuția publică și doar în contextul unor aspecte punctuale și chiar periferice, cum sunt Afacerea Roșia Montană sau Afacerea Maidanezul, în următorii ani deabia putem spera ca același subiect să devină unul dintre primele trei pe agenda reală de preocupări ale publicului. Dar fără să fie urmat de vreo acțiune publică de combatere a ei.

Concluzionând răspunsul la prima noastră întrebare, un român al anului 2020, locuitor al acestor meleaguri, nu va trăi nici mai bine, dar nici mai rău decăt astăzi, din punct de vedere al banilor de care dispune sau al serviciilor publice de care beneficiază. Per total, însă, o parte a populației va fi mai săracă. Vreo cinci la sută dintre cei activi și angajați în muncă la stat sau la privat vor fi, în termeni de putere de cumpărare, mai săraci decât astăzi cu cel puțin 10 procente. Din toate punctele de vedere, cam 20 la sută din pensionari vor fi mai săraci, iar o treime dintre tinerii ce vor începe să muncească în următorii șapte ani nu vor putea să o facă în România, cel puțin din punct de vedere legal și fiscal.

Alte întrebări despre viitorul apropiat al României, cum ar fi capacitatea statului român de a reacționa la condițiile și evenimentele internaționale, pornind de la intrarea în Spațiul Schengen și terminând cu eventualele războaie în care ar putea fi implicată țara noastră, într-un alt episod al previziunilor.