sâmbătă, 4 iulie 2015

In ajunul unui referendum

Mâine, duminică, 5 iulie 2015, populația votantă a Greciei se va pronunța, prin referendum, aspura acceptării ori a respingerii unui set de reforme substanțiale în administrarea statului lor, reforme cerute ca niște condiții obligatorii de creditorii internaționali ai Guvernului grec, îndatorat până peste cap. Astăzi, în ajunul întâmplării, se estimază că jumătate dintre greci ar vota da, adică ar fi de acord cu reformele impuse, iar cealaltă jumătate ar vota nu, adică ar fi împotriva impunerii oricăror reforme, preferând lucrurile așa cum sunt ele astăzi.

Foto: time.com

În mod normal, în ajunul unui referendum în care populația este împărțită în două părți aproape egale, toate speculațiile merg spre cine va avea câștig de cauză, speculatorii fiind siguri că au dreptate 50 la sută, indiferent care ar fi speculația pe care mizează.
Cum eu nu sunt adeptul speculațiilor, deoarece mi se par exerciții futile, din care nu mai rămâne nimic a doua zi, m-aș ocupa doar de cateva comentarii la temă, a căror relevanță excede rezultatul referendumului ăstuia.
Este evident că publicul grec, luat ca înțelepciune colectivă, are simțul istoriei și că își cunoaște locul în arhitectura Lumii.
Nu o să aduc aici argumente pentru această observație, altele decât că, spre deosebire de români, grecii și-au jucat cu mult mai multă măiestrie cartea lor de importanță istorică, începând de la obținerea independenței, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Astăzi, ei, grecii, sunt conștienți de aplicarea în continuare a Doctrinei Truman, chiar dacă sarcina aplicării s-a transferat de la americani la occidentali, cu europenii în rolul principal. Pentru neinițiați, Doctrina Truman este decizia strategică, luată în 1947, de președintele american Harry Truman, de a acorda necondiționat asistență politică, militară și economică democrațiilor supuse unor presiuni sau amenințări din partea Uniunii Sovietice.
În zilele noastre, această doctrină înseamnă că, în momentul în care o națiune europeană îndeplinește condiția de democrație, ea se califică pentru o astfel de asistență, dacă alternativa abandonului ei înseamnă că va suferi agresiunea sau influența unui regim autoritar sau nedemocratic extern. De aceea, premierul grec este extrem de atent să amintească, la fiecare ieșire în public, că Grecia este „cea mai veche democrație”.
Când Grecia a fost admisă în Comunitatea Economică Europeană, în 1981, ea îndeplinea o singură condiție, din toate cele impuse de calitatea de membru: era o democrație. Și nu orice democrație, ci una amenințată de Turcia, cu care se afla în confruntare militară atât în Cipru, cât și în Marea Egee, și mai era și în pericol să adopte un regim politic apropiat de sovietici, dacă nu chiar controlat de aceștia.
Dacă vă întrebați ce caută Turcia în ecuația aplicării Doctrinei Truman, trebuie să menționăm că, deși, încă de la înființare, din 1923, Turcia s-a străduit din răsputeri să explice întregii Lumi că este un stat secular, toată Europa privea pe atunci Turcia ca pe un stat musulman, adică, printre altele, un stat nedemocratic, autoritar. Iar apărarea secularismului de către militarii turci, cu forța lor specifică, aplicată propriilor politicieni civili, nu a ajutat deloc la schimbarea acestei percepții.
Cât despre amenințarea sovietică, amintim aici doar paradoxul că, în anii 1967 – 1974, apărarea democrației de amenințarea asta s-a realizat prin introducerea dictaturii reprezentate de „Regimul Coloneilor”.
Aceeași doctrină s-a aplicat și la primirea Greciei în zona monedei unice europene. Celelalte 18 state care au adoptat euro au închis ochii la falsificarea rapoartelor privind starea economică și, mai ales, instituțională a Greciei, total inadecvată introducerii acestei monede. Și tot de Doctrina Truman s-au prevalat și creditorii statali și bancari ai Guvernului Greciei, care au acordat împrumuturi știind că acestea sunt neperformante și nu vor putea fi vreodată returnate.
Așa că, de generații, înțelepciunea colectivă grecească știe că, dacă vrea ca poporului să îi meargă bine, statul trebuie să îndeplinească condițiile pe care sursa bunăstării lui le pune. Și, tot de genearații, Vestul, ca sursă unică a bunăstării grecești, a avut o singură condiție față de Grecia: să fie o democrație.
Iată însă că, de la criza financiară din 2008 încoace, același Occident vine cu noi condiții față de Grecia. Marii creditori ai grecilor din Vest vor acum ca statul grec să se autofinațeze, adică să își realizeze bugetul de chetuieli publice prin strângerea de taxe și impozite de la greci, în loc să alimenteze același buget din împrumuturi pe care nu le va putea plăti niciodată.
Actualul premier a mers un pas mai încolo, în încercarea lui de a diminua din severitatea acestor condiții, punând în joc însuși substanța întregii ecuații grecești, apelând la expresia însăși a democrației, la referendum.
Dacă poporul grec va spune, prin referendum, că el preferă să fie o democrație în afara Europei, a Occidentului, de unde îi venea până astăzi bunăstarea, atunci creditorii grecilor vor fi nevoiți să își ia gândul de la banii investiți în această democrație. Dar nu vor mai avea nici vreo obligație doctrinară de a apăra democrația greacă de amenințările externe de natură dictatorială sau autoritară, fie ele rusești sau de altă natură.
Dacă poporul grec va spune, prin același referendum, că el preferă să fie o democrație în interiorul Europei, al Occidentului, de unde îi vine bunăstarea, atunci Guvernul Greciei va trebui să ia măsurile necesare pentru îndeplinirea tuturor condițiilor pe care creditorii le impun, le dictează grecilor, pe lângă condiția strategică de democrație.
Indiferent de numele pe care îl va purta acel guvern.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu