joi, 26 mai 2016

Mândria de a fi om

Câțiva activiști au realizat, în România, o performanță unică. Au reușit să scrie „cea mai lungă scrisoare” și să facă să fie semnată de peste trei milioane de cetățeni români cu drept de vot. Bravo lor!

http://www.thegatewaypundit.com/2014/01/twelve-homosexual-nigerians-face-stoning-by-sharia-court/
Numai că, în loc să omologheze această performanță în Cartea recordurilor, au dus scrisoarea la Senatul României. Cu scopul declarat ca Senatul să schimbe legislația fundamentală a României astfel încât ceea ce scriau ei în scrisoarea cea mai lungă să devină lege.
Ceea ce nouă, cetățenilor, ne creează o problemă. Chiar înainte de a vedea ce scriseseră activiștii noștri în scrisoarea lor, reținem că ei s-au adresat unui Parlament care nu a reacționat niciodată la sugestiile mulțimii. Nici măcar la deciziile populare luate prin referendum nu au reacționat parlamentarii români.
De aceea, ar fi o problemă evidentă că ni se propune o discuție publică de etapă, între două momente care duc spre nimic. Primul moment, derulat fără ca nouă, cetățenilor, să ni se spună ceva, a fost cel al scrierii celei mai lungi scrisori și culegerii celor peste trei milioane de semnături. Al doilea moment, care, dacă este să ne luăm după comportamentul din trecut al Parlamentului României, nu va mai avea loc niciodată, ar fi cel în care se va modifica un articol din Constituția României.
Așa că ne întrebăm ce rost ar mai avea să discutăm conținutul acelei scrisori atât de cea mai lungă, dacă tot nu se va întâmpla nimic după aceea? Soluția evidentă a acestei probleme este că nu are niciun rost.
Ce putem însă discuta, dacă tot am intrat în vorbă, este raționalitatea ipotetică a demersului propus de activiștii noștri.
Ei propun „apărarea familiei” tradiționale, în fața celor care vor să o modernizeze. Modernizarea fiind în sensul că și homosexualii să poată întemeia o familie la fel de legală, în fața legii, ca cea întemeiată între heterosexuali.
Doar că, de fapt, activiștii ăștia și toți cei peste trei milioane de semnatari nu fac asta. Adică, nu apără nicio familie. Tradițională sau modernă. Tot ce fac ei este să arate lumii cât de nepricepuți sunt ei în a formula o problemă și în a propune o soluție la acea problemă. Iar ei sunt atât de nepricepuți, încât propun negarea dreptului oricărei persoane la propria sa demnitate.
Trecem repede pe lângă observația de bun simț că nu aperi nimic atunci când impui restricții sau modificări drastice asupra însuși obiectului de apărat. Adică, nu aperi nicio familie impunând acelei familii cum să fie. Din contră. Făcând așa ceva, lovești familia.
În loc să propună o formulare de tipul statul România nu recunoaște familiile formate din soți de același sex, ei propun ca statul să recunoască doar familiile formate dintr-un bărbat și o femeie.
Știm cu toții că nu puteau propune ceea ce am scris eu mai sus că ar fi trebuit să propună, deși ei, cu toții, activiști și semnatari, se împortivesc homosexualității. Pentru că nicio constituție democratică, nici măcar aceasta, în vigoare în România, nu poate să spună că, fiind homosexual, un cetățean își pierde din drepturile sale fundamentale. Inclusiv dreptul de a își întemeia o familie. Așa cum nu poate spune că a fi homosexual este o crimă, sau o infracțiune, care se pedepsește cu pierderea temporară a libertății.
Așa că, în disperare de cauză, activiștii noștri au găsit „soluția” constituțională de a redefini familia. Pe un singur criteriu. Cel al anatomiei organelor sexuale. Ceea ce este o imbecilitate, trebuie să recunoaștem. Pentru că homosexualii nu sunt identificabili după anatomie, ci după caracteristici psihologice, care se relevă exclusiv comportamental.
În plus, propunerea de definire a familiei, în ochii statului, ca fiind uniunea dintre un purtător de penis și o purtătoare de vagin, exclude posibilitatea recunoașterii legale a familiilor monoparentale. Și, cică, asta ar fi în interesul copiilor! Care trebuie să aibă, neapărat, în accepțiunea legii, un tată și o mamă.
Ar mai fi de menționat că propunerea din scrisoarea cea mai lungă duce la accentuarea unei situații care este eminamente penibilă, pentru o societate deschisă la minte. Respectiv la situația de a ascunde de restul lumii o condiție psihică în care se află un cetățean cu drepturi depline al acelei societăți. Așa cum a fost și în trecut, când homosexualii trebuiau să își ascundă condiția lor de restul lumii, pentru a nu primi oprobriul acesteia.
Concret, cine este homosexual și vrea să crescă un copil sau mai mulți, o va putea face și în condițiile în care are voie de la stat să își întemeieze o familie numai dacă este formată dintre un bărbat și o femeie. Doar că familia aceea va fi una artificială, pentru ochii legii numai.
Sau, dacă nu vrea să fenteze legea, homosexualul care simte nevoia umană să își transfere dragostea și grija parentală asupra unui copil normal va avea de ales să se stabilească în oricare altă țară europeană, în care legea nu îl condamnă că este homosexual și nu îi restrânge drepturile. Cum mulți dintre homosexuali sunt deosebit de creativi, adică produc o valoare nouă prin ceea ce fac, societatea care îi respinge pentru simplul fapt că sunt așa cum sunt va fi singura care pierde, atunci când se face bilanțul. Ea ajungând să fie o societate mai „pură”, dar mai săracă, mai ponosită.
Țin să subliniez că nu discut aici meritele ideii că homosexualitatea este o amenințare la adresa familiei, a copiilor și a societății în general. Tot ce am făcut a fost să arăt cu câtă iraționalitate s-a vărsat această idee într-o propunere legislativă fundamentală, susținută de mase mari de cetățeni cu drept de vot.
Observăm însă că acest demers constituțional mai trage încă un semnal de alarmă, privind mecanismele societale românești. Dacă nu s-ar fi scris scrisoarea cea mai lungă și dacă nu ar fi fost ea semnată de milioanele de semnatari, nu am fi putut vedea, cu ochii noștri, cum este prin alte părți ale Lumii, în care funcționează mecanisme de justiție și de legislație religioase. Uneori paralele cu cele de stat, alteori suprapuse, ori chiar înlocuindu-le pe cele publice, civile.
Și mai putem contempla pericolul ca toată această problemă să se verse și peste educația națională. Să se propună ca, în învățământul de stat, elevii și studenții să învețe că a fi homosexual este o situație de combătut. Așa cum copiii care nu au o mamă și un tată nu sunt copii normali și, ca urmare, trebuie respinși. Cu lege sau fără de lege.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu