Armata lui Juncker

Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, adică șeful executivului Uniunii Europene, omul cu banii, cum s-ar zice, a venit în fața Parlamentului Uniunii Europene și a prezentat un discurs despre „Starea Uniunii”, un fel de calchiere după discursul anual intitulat tot „Starea Uniunii” (State of the Union Address), pe care președintele american în funcție îl ține în fața Congresului Statelor Unite. În afară de titlul similar și de faptul că atât președintele Comisiei Europene cât și președintele Statelor Unite ale Americii sunt șefi de guverne unional și, respectiv federal, între cele două funcții și între discursurile ținute de ocupanții lor nu prea mai sunt asemănări.

Foto: irishtimes.com

Ca deosebiri esențiale, președintele american are mai multe puteri executive decât europeanul și este comandantul celei mai puternice forțe militare din Lume, pe când președintele Comisiei Europene are mai mulți bani pe mână decât americanul, dar are mai puține puteri executive și nu are nicio armată. De niciun fel.

În discursul său, domnul Juncker a povestit cum este astăzi Uniunea Europeană și cum s-ar gândi domnia sa să fie aceeași uniune în următoarele 12 luni. Pentru că viziunile europene nu bat niciodată mai departe decât atât. În timp. Sau, pentru că, dacă raportul despre starea uniunii este anual, atunci șeful birocrației europene nu poate vorbi decât despre ceea ce s-a întâmplat în anul respectiv și despre ce zice domnia sa că ar fi bine să se întâmple în anul următor. Dacă și ceilalți doi președinți europeni, cel al Comisiei și cel al Parlamentului, ar fi de acord, desigur. Precum și dacă națiunile constitutive ale uniunii ar obține consensul asupra propunerilor. Ori, măcar majoritatea, în unele dintre aceste propuneri, care pot fi adoptate fără consens. Pentru că așa funcționează Uniunea Europeană.

Pentru discuția noastră de aici este interesant ce a zis domnul comisar șef european despre „o Europă care apără”. Iar din ceea ce a zis, ne oprim acum la domeniul puterii militare. „Europa are nevoie să fie mai dură. În niciun alt domeniu această afirmație nu este mai valabilă decât cu privire la politica noastră de apărare,” a spus domnia sa. Și a continuat: „Europa nu își mai poate permite să se bazeze pe puterea militară a altor țări, nici să lase Franța să îi apere singură onoarea în Mali. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru protejarea intereselor noastre și a stilului de viață european.”

Și, cum să facem asta? Simplu, ne răspunde comisarul șef: (1) „să avem un singur comandament de operațiuni pentru misiunile” Uniunii Europene civile și militare, (2) „să avansăm în direcția unor resurse militare comune care, în unele cazuri, ar aparține UE” și care ar fi complementare cu NATO și (3) încurajarea industriei europene de apărare pentru ca aceasta să fie mai inovativă.

Fiind omul cu banii, domnul Juncker ne explică faptul că domnia sa a găsit prin cuferele tezaurului european bani pentru constituirea, până la sfârșitul acestui an, a unui „Fond european de apărare”, din care să finanțeze „impulsionarea cercetării și inovării” în acest domeniu. Apoi ne mai anunță că între 20 și 100 de miliarde de euro se pierd anual din cauză că nu există un comandament operativ militar unic. Adică, Comisia Europeană ar putea să aloce un buget de 25 de miliarde de euro pentru funcționarea unui asemenea comandament. Iar până la o sută de miliarde de euro ar fi bugetul comun de apărare unională.

Sumele de care vorbește acest domn sunt imense. 20 de miliarde de euro anual, suma minimă care s-ar pierde din cauza proastei conduceri a operațiilor UE, reprezintă de mai bine de zece ori bugetul național de apărare al României. Iar 100 de miliarde de euro pe an ar consititui un sfert din bugetul de apărare al Statelor Unite ale Americii. De aceea, în textul oficial al discrusului, aceste sume sunt condensate în „25 de miliarde EUR”. Dar și aceste miliarde sunt enorme. Pentru că ele reprezintă, cum spunea președintele comisiei, pierderi anuale, „ocazionate de lipsa de cooperare în domeniul apărării”.

Cu aceste propuneri, domnul Juncker se va duce vineri, 16 septembrie 2016, la Bratislava, unde va impulsiona șefii de state și de guverne din 27 state membre ale Uniunii Europene să fie de acord cu constituirea unei structuri permanente de cooperare între europeni, pe tărâmul puterii militare. Asta, deși întâlnirea este una informală și are pe agendă spinoasa problemă a prăpastiei care se cască tot mai tare între uniune și cetățenii ei. Și care prăpastie a devenit vizibilă cu ocazia referendumului britanic pentru părăsirea Europei unionale.

Dacă traducem și rezumăm cele spuse în discursul președintelui comisiei, înțelegem că executivul european are bani și vrea să finanțeze cu ei industria de apărare europeană. Fiind vorba despre bani foarte mulți și despre faptul că finanțarea acestei industrii se poate face doar prin comenzi de produse specifice și prin „stimularea cercetării”, comisia are nevoie de o justificare în fapt. Singura justificare rezonabilă este constituirea unei puteri militare comune europene, inițial printr-un comandament de unde să fie conduse toate operațiile existente și viitoare ale UE, și, apoi, prin edificarea unor forțe militare comune, de care să dispună Comisia Europeană direct și nu fiecare națiune europeană în parte.

De aici, s-a ajuns în presa românească sau de limbă română să se vorbească despre planurile Juncker de alungare a americanilor din Europa, despre pregătiri de război și altele asemenea. Ceea ce nu este neapărat ridicol de deplasat. Pentru că, în același discurs, domnul comisar șef ne atenționează că Uniunea Europeană are „dușmani” și „concurenți”. Iar „dușmanii noștri ar dori să ne dezintegrăm”, pe când „concurenții noștri ar avea de profitat de pe urma divizării Uniunii”. Așa că, nu știu ce marș al dezintegrării ar suna mai plăcut în urechile dușmanilor noștri decât cel al divizării membrilor uniunii pe orice problemă, dar, mai ales, pe cea a apărării comune. Apărare care, de fapt, nu există.

Ar trebui totuși să vorbim despre meritele ideii de armată europeană. Chiar dacă, după spusele autorului discursului despre starea uniunii, o asemenea idee va rămâne încă mult timp nematerializată.

În primul rând, să notăm că domnul Jean-Claude Juncker nu este Otto von Bismarck, deși Bismarck a fost un junker. Prin acest calambur, intenționăm să atragem atenția că nu este la îndemâna oricărui leader să purceadă la edificarea unei puteri militare. Mai ales a unei puteri militare unionale. Bismarck exact asta a făcut, la mijlocul secolului al XIX-lea. A unificat politic statele germane într-o singură federație, sub conducere prusacă și a constituit o putere militară credibilă, concomitent cu impunerea unei diplomații a balanței de putere, prin care a evitat războiul european. Domnul Juncker nu are șanse să facă același lucru. Nici măcar domnul Hollande, președintele francez, susținător și el al ideii de armată europeană. Așa cum nici domnul președinte Iohannis nu are vreo șansă de a deveni un nou Bismarck european, cu toate că și domnia sa este extrem de favorabil ideii de putere militară europeană exclusivă.

În al doilea rând, este imperios necesar să reiterăm ideea că prezența militară americană pe teritoriul european este o garanție de securitate nu numai că nimeni din afara Uniunii Europene nu va îndrăzni vreodată să iște vreun război împotriva uniunii, ori a vreunui stat membru, dar și că Europa nu va mai fi epicentrul unui nou război mondial, așa cum a fost în urmă cu o sută, respectiv 75 de ani. Așa că înlocuirea forțelor militare americane din Europa trebuie să se facă doar de către alte forțe cu aceeași dublă menire. Doar că, în momentul de față, propunerea domnului Juncker, deși generoasă finaciar, este mult prea modestă, din punct de vedere instituțional, pentru a genera o putere militară europeană capabilă să îndeplinească aceste două misiuni strategice pe care le au, în prezent, armele americanilor din Europa.

În al treilea rând, nicio putere militară comună europeană nu va putea fi constituită din neant, ci numai cu contribuția statelor membre. Contribuție în resurse de toate felurile dar, mai ales, în putere nucleară. Odată cu ieșirea Marii Britanii din UE, mai rămâne Franța ca singura putere militară nucleară din Uniunea Europeană. Și rămâne de văzut în ce măsură Franța va accepta ca alt deget decât cel francez să poată apăsa butonul său nuclear, la rigoare. Este drept că Germania ia în considerare sporirea puterii sale miliare, în viitorul apropiat, dar nu sunt semne că ar duce acestă sporire până la dobândirea de capabilități nucleare proprii. Sau europene.

În al patrulea rând, edificarea unei armate europene impune un proces de instituționalizare a domeniului apărării unionale. Proces început de mai multe ori, încă de dinainte de constituirea acestei Uniuni Europene, care a avut câteva momente favorabile, prin emiterea unei politici de securitate și apărare comune și a strategiilor de securitate aferente, dar care nu a ajuns niciodată în faza de edificare a forțelor și mecanismelor de generare și de angajare a lor în misiuni, în folosul UE. Aparent paradoxal, singurele state cu o experiență în edificarea instituțiilor de apărare nu sunt greii Europei, ci statele nou venite în clubul vestic, dinspre estul comunist. Așa că, dacă cineva va vrea cu adevărat să vadă vreodată edificată o asemenea armată europeană, va trebui să îi aducă în proiect pe artizanii edificării instituțiilor de apărare din Europa Centrală și de Est.

Doar că, până acolo, va trebui mai întâi generată o voință politică unională consensuală privind acest subiect. Și nu am fi prea siguri că abordarea subiectului armatei europene în discursul despre starea uniunii este un prim pas în direcția consolidării unei asemenea voințe politice unionale consensuale.