Credeți că ar interesa pe cineva un eseu mai lung, așa, cât o carte, despre comunismul trăit de mine?
Întreb acest lucru, deoarece, de când cu exacerbarea populismului și a post-adevărului ca tendințe majore de sugrumare a discursului public rațional, în România dar și în Occident, în general, am ajuns să trăiesc cu impresia că se poate institui din nou o formă de conviețuire, sau, mai bine zis, de supraviețuire similară cu cea trăită de mine pe timpul regimului politic comunist din România.
Desigur, s-ar putea să mă înșel. Nu în ceea ce privește evaluarea mea privind posibila evoluție a lucrurilor, ci privind eventualul interes public în subiectul propus. De aceea, întreb.
Aș pune în discuție stereotipurile curente de etichetare, vehiculate de promotorii post-adevărului contemporan, privind „spălarea pe creier”, „compromisul moral”, „culpa generală” a acceptării poliției politice, vina profitorilor comuniști de a târgui din „magazinele speciale” și câte altele.
Aș povesti suficiente anecdote trăite de mine, din care să rezulte atât nocivitatea controlului public asupra vieții și, mai ales, a opiniilor individului, cât și modalitățile de eludare a acestui control. Aș argumenta că și în comunism individul a fost liber să gândească exclusiv cu mintea lui, doar că a trebuit să facă un efort suplimentar pentru asta. Și aș mai povesti cum sistemul politic și social al partidului-stat a avut nevoie de inteligență mai mult decât are acum sistemul politic și social democratic, de piață, care iată că vedem cu stupoare cum perimte exacerbarea populismului și a post-adevărului, tendințe ce sugrumă orice demers rațional, exprimat în spațiul public, cu scopul de a ordona guvernarea acelui public.
Ce ziceți? V-ar interesa o asemenea carte? Sau știți pe cineva care ar fi interesat să o citească?
Întreb acest lucru, deoarece, de când cu exacerbarea populismului și a post-adevărului ca tendințe majore de sugrumare a discursului public rațional, în România dar și în Occident, în general, am ajuns să trăiesc cu impresia că se poate institui din nou o formă de conviețuire, sau, mai bine zis, de supraviețuire similară cu cea trăită de mine pe timpul regimului politic comunist din România.
Desigur, s-ar putea să mă înșel. Nu în ceea ce privește evaluarea mea privind posibila evoluție a lucrurilor, ci privind eventualul interes public în subiectul propus. De aceea, întreb.
Aș pune în discuție stereotipurile curente de etichetare, vehiculate de promotorii post-adevărului contemporan, privind „spălarea pe creier”, „compromisul moral”, „culpa generală” a acceptării poliției politice, vina profitorilor comuniști de a târgui din „magazinele speciale” și câte altele.
Aș povesti suficiente anecdote trăite de mine, din care să rezulte atât nocivitatea controlului public asupra vieții și, mai ales, a opiniilor individului, cât și modalitățile de eludare a acestui control. Aș argumenta că și în comunism individul a fost liber să gândească exclusiv cu mintea lui, doar că a trebuit să facă un efort suplimentar pentru asta. Și aș mai povesti cum sistemul politic și social al partidului-stat a avut nevoie de inteligență mai mult decât are acum sistemul politic și social democratic, de piață, care iată că vedem cu stupoare cum perimte exacerbarea populismului și a post-adevărului, tendințe ce sugrumă orice demers rațional, exprimat în spațiul public, cu scopul de a ordona guvernarea acelui public.
Ce ziceți? V-ar interesa o asemenea carte? Sau știți pe cineva care ar fi interesat să o citească?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu