marți, 27 decembrie 2016

O întrebare

Credeți că ar interesa pe cineva un eseu mai lung, așa, cât o carte, despre comunismul trăit de mine?

Întreb acest lucru, deoarece, de când cu exacerbarea populismului și a post-adevărului ca tendințe majore de sugrumare a discursului public rațional, în România dar și în Occident, în general, am ajuns să trăiesc cu impresia că se poate institui din nou o formă de conviețuire, sau, mai bine zis, de supraviețuire similară cu cea trăită de mine pe timpul regimului politic comunist din România.

Desigur, s-ar putea să mă înșel. Nu în ceea ce privește evaluarea mea privind posibila evoluție a lucrurilor, ci privind eventualul interes public în subiectul propus. De aceea, întreb.

Aș pune în discuție stereotipurile curente de etichetare, vehiculate de promotorii post-adevărului contemporan, privind „spălarea pe creier”, „compromisul moral”, „culpa generală” a acceptării poliției politice, vina profitorilor comuniști de a târgui din „magazinele speciale” și câte altele.

Aș povesti suficiente anecdote trăite de mine, din care să rezulte atât nocivitatea controlului public asupra vieții și, mai ales, a opiniilor individului, cât și modalitățile de eludare a acestui control. Aș argumenta că și în comunism individul a fost liber să gândească exclusiv cu mintea lui, doar că a trebuit să facă un efort suplimentar pentru asta. Și aș mai povesti cum sistemul politic și social al partidului-stat a avut nevoie de inteligență mai mult decât are acum sistemul politic și social democratic, de piață, care iată că vedem cu stupoare cum perimte exacerbarea populismului și a post-adevărului, tendințe ce sugrumă orice demers rațional, exprimat în spațiul public, cu scopul de a ordona guvernarea acelui public.

Ce ziceți? V-ar interesa o asemenea carte? Sau știți pe cineva care ar fi interesat să o citească?

duminică, 11 decembrie 2016

Poporul a vorbit...

... așa ca e timpul să tac. Cu câteva precizări, înainte de tăcere, desigur. 

1. Nu este adevărat că Partidul Social Democrat (PSD) a câștigat alegerile cu 18 la sută dintre voturile electoratului român. Ei au câștigat alegerile cu acordul a 18 + 35 = 53 la sută din electorat. Unde 35 la sută reprezintă electoratul care a votat prin tăcere. Adică prin absență de la urne, spunând astfel că sunt de acord cu rezultatul votului, respectiv cu câștigarea alegerilor de pesediști.

Foto: cetateanul.net


De unde mi-a ieșit cifra de 35 la sută pe care am adăugat-o la voturile exprimate în favoarea Pesedeului? Am luat cele 60 de procente ale absenților și am scăzut din ele 14 la sută, respectiv pe cei care nu au putut vota, că nu aveau unde, în străinătate. Și am mai scăzut încă 11 la sută, procentul celor fictivi pe liste, care, evident, nu puteau avea nicio preferință. Așa că mi-au rămas cei 35 la sută din electori, cei care nu s-au prezentat la vot cu bună știință și bună intenție de a valida rezultatul alegerilor, oricare este acesta.

2. Votul de duminică a arătat, fără îndoială, opțiunea clară a românilor pentru PSD. Ceea ce înseamnă o opțiune clară a publicului român pentru o guvernare ce are anumite caracteristici. Și pentru anumite persoane care să guverneze, așa cum au mai guvernat și pe vremuri.

Această opțiune nu este doar una clară, ci este și una rațională. Adică, majoritatea românilor nu aveau cum să fi preferat irațional, sentimental, ca România să fie guvernată de PSD. Pe cine să fi iubit ei în acest partid, încât să îl voteze fără să stea pe gânduri? Sau, pe cine să fi urât românii majoritari atât de mult încât să voteze cu PSD numai ca urâtul să nu ajungă la guvernare? Dacă nu avem răspunsuri la aceste două întrebări, singura concluzie este că românii majoritari știau ei ce fac atunci când fie au votat Pesedeul, fie au stat acasă.

Pentru mine, preferința aceasta este una de mirare. Dar explicabilă prin spiritul de frondă al majorității românilor. Pentru că românul majoritar se simte mai român dacă se individualizează prin auto-excludere, decât dacă se individualizează prin originalitate, între alte nații europene. Ori, social-democrația este exclusivă, în Europa Occidentală. Ea guvernează doar în câteva locuri și nu are nicio influență reală și colectivă în politica europeană.

3. În condițiile în care sistemele sociale și economice din România sunt total dependente de străinătate, situarea majorității politice românești în zona minoritară continentală face ca românii să nu poată avea un cuvânt suficient de sonor în străinătate, astfel încât să aibă o oarecare siguranță că  dependențele acestea nu se vor transforma în presiuni sau chiar în privațiuni de proveniență externă.

Mai clar și mai concret, România depinde de străintătate aproape în toate. De la mâncare la locuri de muncă. De la securitatea națională la energia casnică și industrială. Asta, independent de faptul că schimburile economice dintre România și străinătate sunt defavorabile economiei naționale, că străintatea, nu numai cea occidentală, profită de pe urma corupției generalizate și instituționalizate de la noi, pentru a jefui tot ce se poate jefui. De la medici la păduri.

Peste această situație devenită cronică, se vor suprapune tendințele regionale și mondiale de populism. Ceea ce înseamnă îndemnul popular ca o parte a publicului să își satisfacă interesele pe seama altei sau altor părți ale aceluiași public, prin intermediul politicienilor guvernanți, aleși special în acest scop. Ne mai putem aștepta ca recursul la puterea contondentă, inclusiv la război, să devină mult mai apetisant decât în trecut, în relațiile dintre state. Sau dintre grupări din interiorul statelor. Inclusiv în Europa noastră vestică și democratică. Și, bineînțeles, avem perspectiva schimbării radicale a politicii americane, sub noua administrație Trump, schimbare ce va schimba Lumea și, implicit, România. 

Tuturor acestor probleme, deja prezente și presante, ori foarte probabile în viitorul previzibil, românii majoritari le-au găsit soluția unică a aducerii Pesedeului la guvernare. PSD cu o postură internațională prea bine cunoscută acestui public.

4. De mai bine de o duzină de ani, apar în România dovezi instituționale și comportamentale tot mai clare că statul este prost alcătuit, că sistemul constituțional și legal nu servește cetățeanul, că principalele domenii publice, respectiv sănătatea, educația, mediul, justiția, ordinea publică și apărarea națională, nu produc bunuri publice de calitate, că Țara se depopulează de inteligență, că o bună parte a avuției naționale, cea care se produce anual, prin munca tuturor, este confiscată de corupți și impostori politici și administrativi. 

La toate aceste probleme, care se acutizează pe zi ce trece, românii majoritari au găsit aceeași soluție  conștientă, deliberată, a aducerii Pesedeului la guvernare. 

Ce ar mai fi de spus? Nimic, zic eu, după ce poporul a vorbit!


sâmbătă, 10 decembrie 2016

Scoaterea Cetății de sub asediu

„Cetatea sub asediu: Însemnări despre credință, rațiune și terorism” este titlul celei mai recente cărți publicate de Teodor Baconschi, anul acesta, 2016, la Iași, la edituradoxologia.ro


Cred că este explicabil prin sine însuși de ce nu am putut rezista calamburului din titlul textului meu de aici, calambur pe care titlul cărții aproape că mi l-a impus. Nu numai ca parafrazare a anunțului privind apariția acestui volum, dar și ca expunere a unor comentarii marginale pe seama celor scrise în el. 

Volum despre care trebuie să spun de pe acum că este minunat, din punct de vedere tactilo-vizual. Arată exact ca o carte! Ca o carte cum erau pe vremuri, când ele, cărțile, erau cel mai important vehicul de transport al ideilor gândite, elaborate și vorbite, de la autor la receptorul însetat de cunoașterea lor, a ideilor. Prin textura hârtiei și prin culoare, parcă acum i-au fost tăiate paginile, dacă mai știe cineva despre ce vorbesc eu aici.

Dar nici ca minunăție a conținutului nu este mai prejos acest volum. Imaginați-vă că vă aflați pentru prima dată singură sau singur în camera bunicii, iar pe masă se află acea cutie de lac pe care bunica o închidea imediat ce intrați la ea în cameră și despre care vă spunea, de când erați mică sau mic, că nu aveți voie să cotrobăiți prin ea. Chiar și femeie ori bărbat acum în toată firea, o asemenea ocazie vă va da o emoție specială și, nerezistând tentației de a deschide capacul cutiei, orice veți găsi acolo vă va minuna peste măsură. Mai ales dacă dați peste vreo bijuterie de argint, ori peste vreo cărticică de rugăciuni cu adnotări, sau peste o fotografie îndoită la un colț și cu însemnări aproape șterse pe spate. Veți ști imediat că toate asemenea obiecte au o valoare specială pentru posesoarea cutiei. Dar veți vrea să știți tot imediat ce valoare, ce semnificație ar avea aceleași obiecte și pentru dumneavoastră. Ceea ce vă va face să le cercetați pe îndelete și cu minuție. Și, pe măsură ce le veți pătrunde înțelesul, vă veți bucura de două ori. Prima oară pentru că ați înțeles și, a doua oară pentru că recunoașteți și valoarea pentru dumneavoastră a ceea ce ați înțeles. Și vă veți simți mai bogată, ori mai bogat. Sufletește, desigur. În ideea că nu veți avea de gând să vă jefuiți bunica!

Cetatea sub asediu este o carte de ținut la îndemână. Este aproape ca o carte de referință, ca o enciclopedie. De mici dimenisuni, dar nu mai puțin relevantă. Măcar în subiectele abodate direct, punctual. Cum mai este cu sentimentul mistic? v-ați putea întreba, la un moment dat. Fără îndoială, veți putea căuta răspunsul în multe locuri, toate aduse astăzi pe ecarnul calculatorului, laptop-ului, ipad-ului sau al telefonului inteligent. Dar veți putea deschide și cartea lui Teodor Baconschi la pagina 38 și veți afla ce știe autorul despre „Vitalitatea sentimentului mistic”, în contextul intrării României în rândul Lumii. Cam în trei minute și în cinci pagini mici vă veți lămuri. 

Ceea ce nu este deloc puțin lucru. Mai ales că autorul are o credibilitate consolidată că știe ce scrie. Și că este onest, în sensul că, dacă tot scrie pentru noi, este hotărât să ne facă un bine. Să știm și noi ceea ce știe el atât de serios. 

Trebuie să vă previn că, pentru a citi câteva dintre cele 300 de pagini ale volumului, va trebui fie să aveți însușit și un vocabular adecvat lecturilor de antropologie a religiei, fie să aveți un dicționar la îndemână. Nu peste tot, dar de fiecare dată când vorbește despre o realitate pe care cel mai bine o numește un anumit cuvânt rar sau specializat, Baconschi va folosi acel cuvânt și nu altul, mai din popor, ori vreo perifrază care să mulțumească pe toată lumea. Asta nu este pretențiozitate ci, mai degrabă, respect față de idee. Și față de cititor, căruia i se adresează cu cele mai potrivite cuvinte. Potrivite cu realitatea numită și nu neapărat cu nivelul de cultură al consumatorului. 

Nu mi-am propus să recenzez această carte. Ci doar să o scot la lumina blogului meu. Mie mi-a plăcut și deja mi-e dragă. E valoroasă ca idei, dar și ca sentimente. Teodor Baconschi fiind un iubitor de Dumnezeu, de oameni și de români. Ceea ce ne mărturisește întotdeauna incidental, dar cu candoare. 

Lectură plăcută!

duminică, 4 decembrie 2016

Votul de peste o săptămână

În accepțiunea cea mai generală, votul de peste o săptămână, pentru alegerea noului Parlament al României, este ca și dat. Partidele parlamentare, cele care au pregătit legislația pentru alegeri și au făcut toate aranjamentele electorale dau semne că sunt mulțumite de munca lor și că așteaptă cu răbdare să încaseze dividendele. Nu există nici cea mai mică îngrijorare, emoție, nesiguranță ori zbatere că aceste partide nu vor obține ceea ce și-au propus.


De unde atâta liniște, siguranță și împăcare cu un rezultat implacabil? Toate indiciile ne arată că vom beneficia de business as usual și în aceste alegeri, cum am avut în toate precedentele. Mai puțin în alegerile prezidențiale de acum doi ani, când pesedistul Ponta a concurat singur și a ieșit pe locul doi. 

Câteva certitudini: 

(1) Toți cei ce puteau vota independent, în urma unui proces independent de luare a deciziei de vot, sunt ținuți departe de urne. Fie nu sunt în țară, iar în străinătate pot vota doar o mică fracțiune dintre ei. Fie sunt agresați continuu cu mesajul că votul lor nu va schimba nimic, că sistemul este prea puternic pentru a se speria de un vot la întâmplare, că jocurile sunt deja făcute, că nu are rost să votezi răul cel mic, deoarece va deveni imediat după alegeri răul cel mare. Și așa mai departe. Astfel că vor sta acasă. Scârbiți de situație ori convinși că nu au cu cine să voteze. 

(2) Niciun partid nu va obține majoritatea în alegeri. Vom avea două partide mari, minoritare și un partid mai mic, dacă nu chiar minuscul, care va decide majoritatea parlamentară, postelectorală. Și, implicit, guvernul. Va fi ca în 2004, în 2008 și în 2012. Specific tuturor parlamentelor rezultate în urma alegerilor de atunci a fost că partidul minuscul, numit uneori „partidul-balama", a depins de surse de putere internă nedemocratice sau, mai bine zis, neelectorale, cum a fost susținerea oferită de un serviciu secret, oficial ori particular, de un mogul de presă, de un grup etnic ori profesional, sau de un grup omogen ideologic. Cu mențiunea că o susținere anume nu excludea vreo altă susținere, astfel încât cel mai bine plasat partid-balama a fost cel care a acumulat cele mai multe și mai diverse susțineri neelectorale.

(3) Imediat după alegeri se vor reconfigura raporturile de putere între partide. Deși se va vota pe liste de partid, unii aleși vor fi constânși, alții vor fi convinși, iar alții vor primi ordin să formeze majorități ori ierarhii altele decât cele rezultate din alegeri. Cu alte cuvinte, este cert că rezultatul votului nu se va reflecta deloc în configurarea Parlamentului României. 

(4) Noul guvern nu va fi cel preferat de electorat. De altfel, electoratului nici nu i s-a dat vreo șansă de a alege vreun program de guvernare, vreun premier sau vreo politică executivă în domeniile esențiale, cum sunt educația, sănătatea, apărarea națională sau economia. Premierul și guvernul său vor rezulta din jocurile de culise, complet nedemocratice, în care vor interveni elemente exterioare votanților, cum sunt Președinția, Uniunea Europeană, Departamentul de Stat, alte agenții de influență de pe teritoriul României sau din afara lui.

(5) Cea mai concludentă certitudine este că, în continuare, publicul votant nu va fi reprezentat în Parlamentul rezultat din alegerile de peste o săptămână. Desigur, anumite grupuri de interese vor fi suprareprezentate, dar ele nici nu prea fac parte din public, de-adevăratelea. 

Ce e de făcut?

(1) Merg la vot. Votez cum cred că este mai bine pentru mine, ca membru al publicului român. 

(2) Cu siguranță, nu votez nicio listă care are cel puțin un penal, ori cel puțin un idiot, ori cel puțin un  compromis. 

(3) Cu siguranță, nu votez ca la loterie, anticipând rezultatul. Adică, revin la punctul (1), cu mențiunea că nu mă interesează cum votează oricine altcineva. Chiar dacă sunt aproape sigur că votul meu e unul minoritar. Sau chiar insignifiant.

(4) Dacă știu că jocurile sunt deja făcute, că partidele parlamentare și-au luat toate măsurile ca rezultatul votului de peste o săptămână să fie așa cum și-l doresc ele, atunci sunt obligat să votez. Pentru că, dacă nu votez, eu nu fac altceva decât să validez rezultatul votului celor care votează, oricare ar fi el. Pe când, dacă votez, sunt de acord doar cu votul meu și pot să resping moral oricare alt rezultat, ca pe unul care nu mă reprezintă. Dacă nu mă reprezintă, desigur.

Cam asta e de făcut. În circumstanțele date.