Complexarea psihologică a celor care văd în orice manifestare anti-guvernamentală un pericol de răsturnare a ordinii de stat este o complexare de sorginte securistică. Prin securistică înțelegând atributul derivat din Securitatea Statului comunist român.
Până la demonstrațiile populare care au dus la fuga cuplului Ceaușescu din sediul puterii, în decembrie 1989, demonstrații scăpate pentru prima dată din mână de atotputernica Securitate, nimeni din România, ca, de altfel, din toată lumea civilizată, nu s-ar fi gândit că demonstrațiile ar avea alt rol decât să arate o opinie publică. De cele mai multe ori defavorabilă guvernanților, dar, oricum, doar o idee. Și nimic mai mult.
Desigur, unele manifestații devin violente. Se sparg geamuri, se incendiază mașini abandonate pe stradă, sunt loviți cu pietre și chiar cu flăcări membrii forțelor de ordine, iar, în unele rare cazuri, sunt luate cu asalt clădiri guvernamentale. Dar atât. În lumea civilizată, după demonstrațiile violente, sunt identificați făptașii individuali și sunt deferiți justiției. Companiile de asigurări acoperă reparațiile stricăciunilor provocate de violențe. Rănile morale și materiale se închid și se vindecă cu viteză mai mare sau mai mică, în funcție de cât de articulată este societatea care a suferit violențele demonstrative. În niciun caz nu cade guvernul din asta.
Guvernele cad în timpul sau în urma demonstrațiilor doar în non-democrații. Ca cea vegheată de Securitatea Statului. Din două motive strategice.
Primul motiv e conceptual. Nefiind o democrație, statul care se clatină de la o demonstrație de stradă, indiferent cât de violentă sau de pașnică este ea, nu are formate mecanismele de înțelegere a ideii că publicul activ se exprimă. Adică, își proclamă opiniile, ideile și dorințele. Simpla exprimare a opiniei publice, în orice format, este considerată o agresiune asupra sistemului non-democratic. Ca urmare, atunci când exprimarea opiniei publice nu mai poate fi oprită, înăbușită, curmată sau descurajată, sistemul însuși se clatină. Și, cu voința celor care ar fi trebuit să îl apere dar nu o mai fac, uneori se prăbușește de-a dreptul.
Al doilea motiv strategic este comportamental. Întregul edificiu comportamental al segmentelor de public dintr-o non-democrație este ipocrit. Toată lumea crede una și proclamă alta. Și conducătorii, și condușii. Falsitatea declarațiilor publice este acceptată de fiecare membru sau segment al societății ca pe un fapt de viață. Ca pe o fibră de rezistență din țesătura colorată a statului. Și, atunci când, la adăpostul mulțimii căreia nu mai ai cum să îi închizi gura, se proclamă public adevărul, toată țesătura asta se destramă. Și guvernul, dacă nu cade, se clatină.
Asta știa și Securitatea Statului. Iar căderea regimului Ceaușescu, în urma demonstrațiilor de stradă de la Timișoara și București, nu a fost altceva decât confirmarea practică a teoriei. Datorită cunoașterii, securiștii au fost în măsură să fie primii care au depus armele și primii care au început să profite de pe urma căderii guvernului de atunci.
Dar complexul de spaimă la demonstrații publice a rămas. Ca semn al democratizării lente a societății românești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu