luni, 6 februarie 2017

Populismul guvernamental incipient

Populismul despre care vorbim aici este guvernamental, deoarece a ajuns la guvernare prin alegeri libere. Și este incipient pentru că deabia a ajuns la guvernare. În cel puțin două locuri, în România și Statele Unite ale Americii. Amândouă prezentate și în ordine alfabetică, și în ordine cronologică. Fiind aceste două țări la extremitățile Lumii Euro-Atlantice, căreia îi mai spunem și Occident, putem să ne uităm la ele, să vedem ce mai face populismul în fiecare dintre ele și să generalizăm apoi pentru întreaga familie de state occidentale. Unde se așteaptă să înflorească alte guvernări populiste.

Foto: euractiv.ro

Ce e populismul?
Wikipedia ne spune că este un stil politic de acțiune prin care se mobilizează mase largi de public înstrăinat sau îndepărtat de un sistem de guvernare care a pierdut contactul cu poporul guvernat și lasă impresia că acționează exclusiv pentru satisfacerea propriilor interese. Populismul nu are o ideologie a lui, ci promovează orice idei, fie ele de dreapta, de stânga sau de centru, în orice combinație, pe singurul criteriu să fie ce vrea acest public alienat de guvern să audă.
Pornind de la această definiție, constatăm că populismul are succes electoral cu atât mai mare cu cât alienarea este mai răspândită în rândul publicului votant. Altfel, în statele în care publicul este apropiat de guvernanți, mișcările populiste au șanse mici de succes. Acolo, însă, unde guvernanții au lăsat impresia, prin acțiunile lor, că nu mai știu ce vor masele și că nici nu le pasă că nu știu, populismul tinde să devină victorios. Ca în România și în Statele Unite ale Americii.

Ce caracteristici ale populismului guvernant putem deduce din acțiunea lui incipientă?

Populismul este întotdeauna personalizat
Nu există populism colectiv. Trebuie să existe o singură persoană care să personifice stilul populist de acțiune. Și este firesc să fie așa. Nu ne putem aștepta ca un public dezamăgit de un stil de guvernare tradițional, practicat îndeobște de toate partidele consacrate, să se îndrepte către un al treilea sau al patrulea partid. Va trebui să fie întotdeauna un erou, o personalitate puternică, care să promită el sau ea, cu curaj, că va încălca orice cutumă politică, orice regulă instituită de politicienii înstrăinați de popor, cu singurul scop de a satisface năzuințele acestui popor.
Așa au apărut, în România, domnul Liviu Dragnea și, în Statele Unite, domnul Donald J. Trump. Este de-a dreptul irelevant faptul că domniile lor fac parte din partidele tradiționale, din acelea pe care publicul ascultător la cântecul de sirenă populist le dezavuează ca înstrăinate de el. Singularizându-se în spațiul public, ei recunosc evident și respectă cu aplicație regula aceasta a personalizării oricărei mișcări populiste.
Personificarea trebuie să fie permanentă și primordială. Adică, eroul mai întâi și apoi partidul său. Iar, la știri, ce zice eroul este de zece ori mai important și mai breaking news decât ce face partidul la guvernare. Iar eroul este practic obligat să zică și să facă exclusiv ce se așteaptă de la el. Pentru că, de aceea a fost preferatul publicului. Public ce nu poate fi dezamăgit.
Printre altele, observăm că, în discursul lor public, atât domnul Dragnea, cât și domnul Trump se referă întotdeauna la sine. Ce gândesc ei, ce au ei de gând să facă, ce au făcut ei personal, ce li s-a mai întâmplat și altele asemenea. Doar dacă au timp mai mult de comunicat mai spun și despre guvernarea propriuzisă câte ceva.

Populistul își ține întotdeauna promisiunile electorale
Arta populistului, așa cum s-a văzut în campaniile electorale de la sfârșitul anului trecut din România și din toamna anului trecut în Statele Unite, este de a promite un melanj de angajamente. În care combină promisiuni precise, punctuale, cu promisiuni vagi, ezoterice, filosofico-generalizante.
Astfel încât, încă din primele zile de guvernare, să poată demonstra cât de angajat este el, populistul, în a servi poporul pe care îl are în centul atenției sale. Domnul Dragnea a combinat promisiuni de măriri de pensii și salarii cu promisiuni de a muri în picioare împotriva străinilor cei răi care vor să distrugă România. Fără să ne spună cine sunt ăia și ce face el ca să îi combată. Domnul Trump, adresându-se unui public mai vechi în materie de democrație, a combinat promisiun ca interzicerea intrării în America a unor categorii de străini, cu promisiuni ca a face America din nou măreață. Fără să ne spună de ce nu e America măreață încă de pe acum și nici cum o să o facă din nou măreață.
Cert este că, atunci când publicul vede cum apar măsurile punctuale promise încă din prima săptămână de guvernare, se laudă pe sine că l-a ales pe alesul populist și își zice că așa o să o țină populistul lui tot mandatul. Neglijând aspectul că restul promisiunilor, cele ezoterice, nu au măsură și nici indicatori de realizare.

Populistul guvernează numai pentru cei care l-au ales
Esența democrației este că majoritatea decide ce e bine pentru toți. Nu ce e bine pentru sine, indiferent de cum i-ar merge minorității. Ca să nu mai vorbim despre faptul că este exclus ca majoritatea să decidă împotriva minorității, ceea ce ar trasforma democrația într-o dictatură. Ei bine, pentru populist, această esență a democrației este irelevantă.
Populistul contează pe faptul că, în mentalul colectiv, sistemul democratic de alcătuire a statului este însăși democrația. Astfel, dacă el a primit un mandat popular de a pune statul pe locul doi, în urma angajamentelor populiste, el poate pune și democrația, ca principii și filosofie, tot pe locul doi, în urma liberului său arbitru. Populist, de altfel.
Așa că populiștii de care avem noi grijă aici nu au nicio reținere de a diviza propriul public național, de a născoci diviziuni sau linii de demarcație artificiale între segmente de public, de a ridica steaguri de adunare a celor care îi susțin și de a-i indica pe toți cei care nu îi susțin ca adversari. Dacă nu chiar ca inamici.
Necunoscând această caracteristică, americanii și lumea întreagă au rămas uimiți când au văzut că domnul Trump nu a avut nicio clipă de gând să unească societatea americană, măcar declarativ, în momentul în care a ajuns la Casa Albă. Societate puternic divizată în urma unei campanii electorale virulente. Nu aceeași surpriză a produs și domnul Dragnea, deoarece domnia sa vine după o lungă listă de leaderi populiști, începută cu președintele de onoare al propriului său partid, domnul Ion Iliescu. Leaderi care ne-au obișnuit de un sfert de secol cu ideea divizării publicului în ai lor și împotriva lor.

Populistul nu are respect față de lege
Atâta vreme cât el, populistul, a fost ales ca paleativ al guvernărilor înstrăinate de public, iar aceste guvernări au guvernat pe baza legii, ba chiar au făcut legi care să le fie favorabile și  care să promoveze un asemenea stil de guvernare, pare natural ca populistul să nu se mai încurce cu respectarea legii. Desigur, nu vorbim aici despre săvârșirea de infracțiuni. Ci despre mentalitatea că nu o să ne încurcăm noi acum de ceea zice legea, dacă noi am promis că facem altceva. Sau altcumva.
În cazul Dragnea, cea mai semnificativă atitudine în pofida legii a fost formarea guvernului său. Domniei sale și susținătorilor săi i s-a părut ridicolă și de neacceptat ideea că legea nu îi permite domnului Dragnea să facă parte dintr-un guvern al României, atâta vreme cât are o condamnarea definitivă. Ca urmare, a ținut morțiș să propună premieri pe care să îi prezinte publicului ca propriile marionete. Adică, ce dacă legea zice altfel, uite că tot el conduce guvernul! În plus, în guvernul actual a avut grijă să aducă o mulțime de demnitari certați cu legea. Nu condamnați, că nu putea, dar persoane cu probleme de integritate notorii.
În cazul Trump, lipsa de respect pentru lege devine îngrijorătoare. La americani, legea este făcută și prin hotărâri judecătorești. Domnul Trump a ajuns să vorbească în public despre un  „așa-zis” judecător, care a dat o decizie cu putere de lege, prin care i-a anulat un ordin executiv de-al său. Ceea ce, în America, nu s-a mai văzut până acum. Nu să se anuleze efectele unui ordin executiv. Să i se zică unui judecător federal „așa-zis” de însuși președintele Americii. Judecător care, ulterior, a fost amenințat de același președinte că va fi făcut responsabil dacă Statele Unite vor suferi vreun atac din cauză că acesta a oprit aplicarea ordinului executiv prin care cetățenii a șapte state nu mai aveau voie să intre în America, indiferent de statutul lor.

Populistul este legea
Chiar dacă nu are respect pentru lege, populistul nu are nicio reținere să facă legea. Fie direct, în locul legiuitorului, fie presând legiuitorul. Fiind incipient, putem vedea, deocamndată, doar exemple de modificare a legislației existente. Dar putem bănui că la fel se va întâmpla și cu legislația nouă.
În cazul domnului Dragnea, exemplul cel mai notoriu este, evident, tentativa de modificare a Codului penal și a Codului de procedură penală de capul domniei sale, în ciuda recomandărilor contrare ale magistraților, legiștilor și altor abilitați să se pronunțe, precum și în pofida protestelor prezidențiale și populare.
În cazul americanului Trump, sunt mai multe exemple de ordine executive prin care s-au anulat ori au fost modificate acte normative emise de precedenta administrație, cu putere de lege.

Precedența loialității asupra competenței în formarea echipei guvernamenale populiste
Este firesc să fie așa. Îți trebuie mai mulă loialitate decât competență, ca să guvernezi populist. Cu unele diferențe între România și Statele Unite.
În Statele Unite, domnul Trump și-a putut permite să își pună loiali la Educație, Mediu, Sănătate, unde este hotărât să impună politici dure, prin care să fie întoarse măsurile executive luate de administrația precedentă. Dar nu a putut face același lucru la Departamentul Apărării, de exemplu. Pentru că guvernarea populistă este incompatibilă cu puterea militară. Mai ales a unui stat care are peste jumătate din puterea militară a Lumii.
În România, domnul Dragnea nu a avut probleme de incompetență în niciun domeniu. În sensul că nu și-a făcut nicio problemă să pună incompetenți cam peste tot. Mai ales la Apărarea Națională, Educație, Interne și Justiție. Însă foarte loiali. Apărarea Națională nefiind, ca la americani, incompatibilă cu populismul. Din contră.

Concluzie incipientă
Nu se pune problema de a vedea dacă guvernarea populistă va fi mai bună sau mai benefică decât guvernările tradiționale, birocratice, alienate de public. Pentru că știm deja că o astfel de guvernare va fi, cu siguranță, benefică segmentului de public votant al ei. Public satisfăcut nu neapărat material, cât ideatic. Public care este, în sfârșit, băgat în seamă!
Problema rezidă în faptul că un asemenea public este dispus să își satisfacă bunăstarea pe seama celorlalte segmente de public, de care se separă. Prin educație, prin cultură, prin civilizație, prin morală. Și care trăiesc un sentiment de subatenție, dacă nu chiar de subordonare a intereselor lor intereselor populiste.
Soluția evidentă este revenirea la fundamentele democrației. De data asta nu prin reprezentanți corupți sau coruptibili, ci prin democrație directă, de secolul 21. Unde se poate apela la comunicarea instant cu zeci de milioane de conturi Twitter simultan. La mecanisme de decizie colectivă virtuală directă, nu prin intermediari sau reprezentanți. Astfel încât să se decidă prin consens, nu prin majoritate. Așa cum este în natura democrației reale să fie. Și astfel încât supravegherea democratică să fie permanentă și generalizată, micșorând până la dispariție posibilitatea scindării societății în funcție de interese adverse sau aflate în competiție.
La extreme, în cazul Americii, acest lucru este fezabil. Ei au și educația, și cultura, și civilizația gata edificate pentru a adopta sisteme de comunicare și de decizie publică în rețea. Nu au făcut-o încă din două motive: (1) Rezistența structurilor este mare, deși ele devin din ce în ce mai irelevante. (2) Pentru prima dată în dezvoltarea socială americană, realitatea a luat-o înaintea fundamentării teoretice. Care încă se lasă așteptată să explice ce se întâmplă cu ei și cu Lumea largă.
La cealaltă extremă, în cazul României, ar trebui să fie și mai fezabilă o asemenea evoluție post-structurală. Deoarece structurile democratice sunt șubrede la noi. Prost proiectate, prost executate și prost operate. Rezistența fiind doar rezistența la nou. La mai bine. Însă, efortul ar fi de câteva ori mai mare decât la extremitatea americană. Deoarece ne lipsesc cunoașterea, civilizația și cultura care i-au făcut pe americani primii în Lume, în ultima sută de ani.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu