joi, 25 mai 2017

Acasă

Acum 23 de ani am plecat, pentru prima dată, în Occident. Direct în America. Și de unul singur. Pentru trei luni. După care, vorba poetului, m-am întors. În trei luni de zile, România rămăsese cum o știam. Enorm de departe de civilizația occidentală. La care nici măcar nu aspira, pe vremea aceea. Doar unii conducători „dădeau semnale” că ar putea fi favorabili unei integrări euro-atlantice a României. Dar atât.

Foto:jurnalul.ro


Pe parcursul plecării mele am ajuns pe vreo opt aeroporturi mai mari sau mai mici. Inclusiv pe două baze aeriene militare americane, din Statele Unite. Cu cât era aeroportul mai mic sau mai sărac, cu atât era mai mare grija pentru a găsi soluții ca, din punct de vedere al operării aeronavelor și pasagerilor, acel aeroport să nu difere de cele mari și bogate.  Să vă dau numai un exemplu. Există o regulă de siguranță ca, pe  marginea pistelor de decolare-aterizare, să fie o peluză cu iarbă tăiată mărunt în permanență, astfel încât o eventuală ieșire din pistă a vreunui avion să fie lină și să se întâmple pe moale. Ei bine, deoarece costă destul de mult întreținerea unei asemenea peluze, două dintre aeroporturile mici vizitate aleseseră soluția unei mochete verzi, desfășurată de-a lungul pistei, pe cei trei și ceva kilometri, de o parte și de alta. Mochetă ce, evident, nu necesita nicio întreținere suplimentară.

Ei bine, la întoarcerea acasă, mi-am dat seama imediat că sunt în România, uitându-mă, din avionul ce rula pe pistă, după aterizare, la bălăriile ce însoțeau banda de beton, de la marginea ei și până în zare. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, pe vremea aceea, pe aeroportul internațional românesc nu existau porți de acces în aerogară, nu existau benzi de distribuire a bagajelor de cală, nu exista poliție de frontieră. Exista doar un soldat, postat lângă scara avionului, îmbrăcat încă în uniformă sovietică, cu o carabină pe umăr, cu baioneta pusă. Adică, imaginea unuia care păzește țara de inamicul ce ar putea debarca din avionul de pasageri, direct pe solul strămoșesc.

Atunci m-am întrebat dacă, oare, se vor schimba vreodată lucrurile pe aici, pe acasă, astfel încât să arătăm și noi a occidentali? Decum pune un străin ochii pe prima imagine națională. 

Desigur, astăzi știm cu toții că lucrurile s-au schimbat în bine. Aeroportul Internațional Henri Coandă arată ca un aeroport de mărime medie, occidental, obișnuit. Cu tot ce îi trebuie. Unii dintre noi nici nu mai știm cum erau lucrurile pe vremea aceea, acum aproape un sfert de secol. Dar merită consemnat faptul că transformarea a fost lentă. Prea lentă. Și asta nu pentru că a fost nevoie de mult timp ca să se schimbe mentalitățile aborigenilor, cele orientalo-comuniste. Ci pentru că, încă din primele momente de libertate, aeroportul, ca întreaga țară, de altfel, a fost căpușat de mafiile formate din cei care se ocupau de diferitele sectoare de operare a aeroportului. 

Pentru că specificul național a fost că, în comunism, unde proprietatea era publică prin lege, fiecare își privatizase deja locul de muncă. De la portar la director. Iar șoferii erau chiar niște privilegiați, pentru că puteau să își ia locul de muncă acasă. Așa că, atunci când proprietatea publică a fost abolită, tot prin lege, fiecare a făcut ca șoferii. Sau, dacă nu au putut să ia acasă, au pus stăpânire pe ce era acolo, la locul de muncă. Încet-încet, această stăpânire informală s-a transformat în mafii. Ca să revenim la exemplul nostru, în aeroport puteam întâlni mafia manipulatorilor de bagaje, mafia taximetriștilor de aeroport, mafia buticarilor tax-free, mafia controlorilor de trafic, mafia deservirii aeronavelor și așa mai departe.

La nivel național, aceste mafii au permis progresul doar în măsura în care existența lor nu a fost amenințată. Așa că ele trebuie că există și astăzi. Doar că, la fel ca adevăratele și cunoscutele mafii occidentale, și ale noastre s-au legitimat. Au devenit oneste, în ochii legii. Participă la procesul de luare a deciziilor, pe care, dacă nu îl controlează, îl influențează, de multe ori decisiv. Direct sau prin politicienii și magistrații aflați în slujba lor.

Pentru că așa e acasă. Ne simțim bine între noi. Doar străinii ne mai încurcă, din când în când.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu