sâmbătă, 28 octombrie 2017

Toamna României

În România nu e bine. Compartiv, bineînțeles. Este suficient să mergi în altă țară, unde este bine și să compari. Cu aceeași muncă, cu aceiași bani și cu același timp, în alte părți ale Europei și chiar ale Lumii poți dobândi mai mult bine decât în România. Și material, dar și spiritual.


   În același timp, în România de astăzi este mult mai bine decât în România de acum o generație. Și inimaginabil mai bine decât în România comunistă. Doar că, în România de astăzi ar fi putut să fie mult, infinit mai mult bine decât este. Aproape la fel de mult bine cât este în alte țări din Europa și din Lume, cu care România nici nu îndrăznește să se compare.
   De ce nu este în România binele care ar fi putut să fie? De fapt, binele acesta este prezent, doar că nu se bucură tot românul de el. Sau, mai exact, resursele pentru acest mult mai bine decât este acum în România există. Doar că ele, resursele, sunt confiscate de guvernanții corupți, pentru mai binele propriu și mai binele familiilor și prietenilor lor. Nu toate resursele. Doar o parte. Altă parte este pur și simplu risipită, în timpul procesului de confiscare a resurselor în folos personal, de familie sau de clan.
   Modelul teoretic simplificat, cel mai la îndemână, este cel al drumului public. Guvernantul corupt, împreună cu firma drumarului de casă, se bucură de bugetul pentru drumuri de sub autoritatea sa. Și fură o bună parte a acestui buget, prin mărirea artificială a costurilor de construcție sau de reparație a unui drum. Diferență care intră în buzunarul său, al partidului, al sponsorilor și al drumarului cu care face afacerea de casă. Numai că paguba publică este mai mare decât atât cât au furat ei din buget. Deoarece politicianul corupt și drumarul de casă preferă să facă și să refacă un singur drum. De cele mai multe ori unul periferic, nesemnificativ, pentru a nu atrage atenția. Toate celelalte drumuri rămânând nefăcute și nerefăcute. Spre supărarea celor care merg pe ele. 
   Regăsim acest model peste tot unde este cheltuit banul public, pentru producerea unui ipotetic bine public. Și în domeniul medicamentelor, și în domeniul manualelor școlare, și în domeniul sănătății în spitale, și în domeniul ordinii publice, și în cultură, și în agricultură. Peste tot, cum spuneam. 
   Tot ca pe o risipire de resurse destinate mai binelui național putem privi și faptul că guvernanții corupți încurajează pe oricine să facă la fel. Oricine are o autoritate asupra unui sector public, oricât de mic ar fi acela, este încurajat de guvernanți să îl gestioneze cum vrea el sau ea, astfel încât să poată și pleca acasă cu ceva din banul public, dar și să risipească acel ban cât mai aiurea, pentru a face clubul celor care își bat joc de acel ban public atât de numeros, încât să nu se mai poată lua nimeni de membrii săi.
   Toată această situație românească poate fi descrisă în termeni de satisfacție individuală și colectivă. Satisfacție care are atât surse raționale, cât și surse emoționale. Este evident că cei ajunși la guvernare sau, măcar, care stau la rând să ajungă ori să reajungă la guvernare, se bucură de o asemenea situație în cel mai explicabil mod. La fel se întâmplă cu cei din așa-zisul aparat de stat, central și local, care sunt instrumentali în guvernarea practicată de guvernantul nostru cel corupt. Și la nivelurile inferioare se poate observa o satisfacție ridicată, rezultată din această stare de lucruri de la noi, din România. 
   Căreia i se mai spune și mulțumire. Din două motive. Publicul satisfăcut este mulțumit de situație și mulțumește conducătorilor pentru producerea ei, a situației care îl mulțumește.
   Așa că ceilalți, cei care nu sunt mulțumiți, nu sunt satisfăcuți de situație, care vor un mult mai bine pentru ei și, mai ales, pentru copiii lor, în țara lor, România, nu în altă parte, au o mare problemă în a-i convinge pe satisfăcuți că ei se mulțumesc, de fapt, cu prea puțin. 
   Că, la aceeași muncă, la aceiași bani și la același timp, lor ar putea să le fie mult mai bine în România. Doar că, pentru asta, unora le va fi, fără îndoială, mai rău decât le este acum. Deoarece, pentru a le fi tuturor mai bine, este obligatoriu ca cei cărora le este prea bine acum, de pe urma confiscării și risipirii resurselor naționale, să nu le mai fie.
   Asta, în termeni raționali. Dar, ca peste tot unde domnește proasta guvernare, avem de a face cu un discurs public eminamente emoțional, adică irațional, atunci când vine vorba despre redistribuirea binelui public. 
   Guvernanții țin morțiș ca, la nivelul emoționalului, să fie identificați cu statul. Iar statul este cel care procură binele pentru fiecare și tuturora. Astfel, tot românul trebuie să simtă, să creadă fără să mai cerceteze, că atunci când guvernantului nu îi este bine, nu îi va fi bine nici statului și, în consecință directă, îi va fi mai rău, mult mai rău și beneficiarului, cetățeanului de rând, dependentului de bunăvoința statului. De unde și vorba românească, care ține loc de rațiune: mai binele e răul binelui.
   Astfel, atâta timp cât românul mediu și majoritar va fi mulțumit, satisfăcut de ceea ce primește de la statul român, prin bunăvoința guvernanților săi, nu va mișca un deget ca să schimbe lucrurile. Doar atunci când va simți că nu mai poate de atâta bine cât primește de la stat, va încerca românul mediu și majoritar să vadă dacă nu cumva, rațional, există și alte modalități de guvernare a țării, astfel încât și aici să vină peste noi binele pe care îl vedem la alții, când mergem în vizită. 
   Cu alte cuvinte, România, ca stat populat de poporul său, se află într-o toamnă târzie și perenă. Dar, pentru a ajunge să înmugurească în primăvară, dacă își va dori vreodată așa ceva, va trebui să treacă printr-o iarnă pentru care nu este pregătită.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu